Când vine vorba des­pre cei șapte ani de acasă, bi­ne­cu­nos­cuta sin­tagmă care în­cap­su­lează aș­tep­tă­rile so­ci­e­tă­ții ca fi­e­care in­di­vid să pri­mească o mi­nimă edu­ca­ție so­ci­ală încă din pri­mii ani ai vie­ții, nici un pă­rinte nu so­co­tește că este re­pe­tent la acest ca­pi­tol. Dim­po­trivă toți sunt gata să jure că ei și-au în­vă­țat ur­ma­șii care sunt re­gu­lile bu­nei pur­tări în so­ci­e­tate și, dacă există vreo si­tu­a­ție în care co­pi­lul lor s‑a do­ve­dit prost cres­cut, ea este cu si­gu­ranță ro­dul unor cir­cum­stanțe spe­ci­ale. Alt­ci­neva l‑a pro­vo­cat, alt­ci­neva s‑a pur­tat urât și atunci — fi­rește! — și el a fost în­drep­tă­țit să se poarte la fel sau n‑a avut în­co­tro, n‑a avut altă so­lu­ție posibilă.

Pri­vind lu­cru­rile din per­spec­tiva cea­laltă, a co­pi­i­lor al­tora, ma­jo­ri­ta­tea pă­rin­ți­lor sunt de acord că există o lipsă acută de bună creș­tere în so­ci­e­ta­tea de azi. Nu mai există res­pect, nu mai există o mi­nimă po­li­tețe, toate fi­ind în­lo­cu­ite cu un fe­roce ego­ism și‑o to­tală in­di­fe­rență față de se­meni. În această at­mosferă ires­pi­ra­bilă so­cial nu-ți rămâne de­cât le­gea ta­li­o­nu­lui: ochi pen­tru ochi, dinte pen­tru dinte. Căci nu­mai re­ci­proca tor­tu­rare poate fi un răs­puns po­tri­vit în jun­gla ur­bană a Ro­mâ­niei de azi. Alt­min­teri ești luat de prost. Alt­min­teri ești un fraier.

Se pune însă lo­gica în­tre­bare în ce mă­sură un in­di­vid care ju­decă în ter­me­nii unei per­ma­nente re­vanșe și ai unei jus­ti­fi­cate agre­si­vi­tăți com­por­ta­men­tale mai e ca­pa­bil să-și în­vețe co­pi­lul bu­nele ma­niere. În ce mă­sură mai e dis­pus să in­ves­tească tim­pul și răb­da­rea de a‑l de­prinde niște com­por­ta­mente pe care el în­suși nu le mai prac­tică, în a că­ror prac­ti­ca­bi­li­tate și va­la­bi­li­tate nici el nu mai crede. Și dacă nu cumva cei șapte ani de acasă au de­ve­nit mai de­grabă un mit pe care îl trans­mi­tem din ge­ne­ra­ție în ge­ne­ra­ție ca pe o po­veste bună de ador­mit copiii.

Într‑o seară mă aflam la ușa blo­cu­lui unde lo­cu­iesc. Am des­chis ușa de la in­trare și am ob­ser­vat că se apro­pie și o doamnă ceva mai vâr­st­nică îm­pre­ună cu o fe­tiță mică, de vreo 3 ani. Am ți­nut ușa des­chisă, aș­tep­tându-le să ajungă și ele, deși fe­tița nu prea pă­rea foarte în­cân­tată să se în­toarcă în casă și în­cerca să ză­bo­vească cât mai mult. Bu­nica o zo­rea: hai că ne aș­teaptă domnu’ să in­trăm. Cu niște ochi mari și al­baș­tri puș­toaica mă cer­ceta, cu­ri­oasă cine este domnu’ din ca­uza că­ruia tre­buie ea să in­tre în bloc. Când au pă­șit în sfâr­șit în ho­lul blo­cu­lui, bu­nica i‑a spus fe­tiței: spune‑i dom­nu­lui “mul­țu­mesc” pen­tru că ne‑a aju­tat cu ușa. Tă­cere. Bu­nica a in­sis­tat. Apoi încă o dată și încă o dată, până când fe­tița a spus cu o voce cris­ta­lină mul­țu­mesc.

Am asis­tat de ne­nu­mă­rate ori la eșe­cul aces­tei ele­men­tare lec­ții de bună cu­vi­ință, când pă­rin­tele re­nunță ime­diat la edu­ca­ție și îi ser­vește in­ter­lo­c­u­to­ru­lui o scuză co­modă: așa e el sau nu e prea vor­bă­reț sau e ru­și­nos. Cei șapte ani de acasă nu în­seamnă să în­cerci să educi, ci să educi. Așa cum atunci când vrem să ne în­vă­țăm co­piii să vor­bească și re­pe­tăm într-una cu­vinte până când le ros­tesc și ei co­rect, la fel buna cu­vi­ință se în­vață re­pe­tând într-una re­gu­lile ei. Și ne­re­nun­țând până când co­pi­lul o prac­tică fluent.

M‑am lă­sat în jos ca să ajung mai aproape de ea și i‑am spus fe­tiței: cu mare plă­cere și am să mai ajut și al­tă­dată o fe­tiță atât de dră­guță și po­li­ti­coasă. Mi‑a zâm­bit larg, cum nu­mai co­piii o pot face și a ple­cat ve­selă spre eta­jul de dea­su­pra, ve­ghe­ată de zâm­be­tul mul­țu­mit al bu­ni­cii ei.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Memes

    In ziua de as­tazi lu­mea nu mai pune pret pe cei 7 ani de acasa. Co­piii sunt in­va­tati sa fie reci, sa se bage in seama, sa se afirme cu orice pret, pen­tru a avea suc­ces. Din pa­cate asta este lec­tia care ne‑o da so­ci­e­ta­tea. Res­pect pen­tru pa­rin­tii care isi educa co­piii cu simt si res­pon­sa­bi­li­tate. Un co­pil bine edu­cat il vezi de la pri­mele gesturi.

  2. Anonymous

    Ames­teci pu­tin lu­cru­rile. In pri­mul rand gre­sesti când spui, cu mare si­gu­ranta, ca „…nici un pă­rinte nu so­co­tește că este re­pe­tent la acest ca­pi­tol…”. De unde stii? Eu unul sunt si­gur ca am fa­cut gre­seli. Si sunt multi…multi…ca mine. In­te­leg ca exa­ge­rezi con­sti­ent pen­tru a face o de­mon­stra­tie convingatoare…
    Pe de alta parte, in­tam­pla­rea cu bu­nica + fe­tita, nu e cel mai bun exem­plu des­pre cum se face edu­ca­tie. Bu­nica nu a re­u­sit de fapt ni­mic. Fe­tita nu do­rea sa in­tre in casa si nu a fa­cut de­cat sa re­pete ca un pa­pa­gal ceea ce bu­nica i‑a im­pus, fara a in­te­lege mo­ti­vul pen­tru care tre­buie sa mul­tu­measca. Tu ai fost acela care ai facut‑o, pro­ba­bil, sa ia o mica lec­tie de educatie…

    • Sorin Sfirlogea

      Cu un co­pil de 3 ani nu cred că poți face prea multă “fi­lo­zo­fie”. Poți însă să‑i cre­ezi niște re­flexe să­nă­toase. Mul­țu­mesc este din ca­te­go­ria asta și poate fi prac­ti­cat chiar și atunci când nu are o mo­ti­va­ție foarte ra­țio­nală. De pildă eu îți mul­țu­mesc pen­tru mus­tra­rea că “ames­tec lu­cru­rile”, chiar dacă ți-ai dat sin­gur seama — pa­tru pro­po­zi­ții mai târ­ziu — că e o exa­ge­rare conștientă. 🙂

      • Anonymous

        Nu mi-am dat seama. Era un soi de in­tre­bare, desi am mar­cat ne­du­me­ri­rea mea prin trei puncte la fi­nele fra­zei si nu printr-un semn de in­tre­bare ferm si neechivoc.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.