Cei șapte ani de acasă

Când vine vorba despre cei șapte ani de acasă, bine­cunos­cuta sin­tagmă care încap­sulează aștep­tările soci­etății ca fiecare indi­vid să primească o min­imă edu­cație socială încă din primii ani ai vieții, nici un părinte nu socotește că este repe­tent la acest capi­tol. Dim­potrivă toți sunt gata să jure că ei și‐au învățat urmașii care sunt reg­ulile bunei purtări în soci­etate și, dacă există vreo situ­ație în care copilul lor s‐a dovedit prost cres­cut, ea este cu sig­u­ranță rodul unor cir­cum­stanțe spe­ciale. Altcineva l‐a provo­cat, altcineva s‐a pur­tat urât și atunci — firește! — și el a fost îndrep­tățit să se poarte la fel sau n‐a avut încotro, n‐a avut altă soluție posi­bilă.

Privind lucrurile din per­spec­tiva cealaltă, a copi­ilor altora, majori­tatea părinților sunt de acord că există o lipsă acută de bună creștere în soci­etatea de azi. Nu mai există respect, nu mai există o min­imă politețe, toate fiind înlocuite cu un feroce ego­ism și‐o totală indifer­ență față de semeni. În această atmos­feră ires­pirabilă social nu‐ți rămâne decât legea tal­ionu­lui: ochi pen­tru ochi, dinte pen­tru dinte. Căci numai rec­i­p­roca tor­tu­rare poate fi un răspuns potrivit în jungla urbană a României de azi. Alt­minteri ești luat de prost. Alt­minteri ești un fraier.

Se pune însă log­ica între­bare în ce măsură un indi­vid care judecă în ter­menii unei per­ma­nente revanșe și ai unei jus­tifi­cate agre­siv­ități com­por­ta­men­tale mai e capa­bil să‐și învețe copilul bunele maniere. În ce măsură mai e dis­pus să investească tim­pul și răb­darea de a‐l deprinde niște com­por­ta­mente pe care el însuși nu le mai prac­tică, în a căror prac­ti­ca­bil­i­tate și val­a­bil­i­tate nici el nu mai crede. Și dacă nu cumva cei șapte ani de acasă au devenit mai degrabă un mit pe care îl trans­mitem din gen­er­ație în gen­er­ație ca pe o poveste bună de ador­mit copiii.

Într‐o seară mă aflam la ușa blocu­lui unde locui­esc. Am deschis ușa de la intrare și am obser­vat că se apropie și o doamnă ceva mai vârst­nică împre­ună cu o fetiță mică, de vreo 3 ani. Am ținut ușa deschisă, așteptându‐le să ajungă și ele, deși fetița nu prea părea foarte încân­tată să se întoarcă în casă și încerca să zăbovească cât mai mult. Bunica o zorea: hai că ne așteaptă domnu' să intrăm. Cu niște ochi mari și albaștri puș­toaica mă cerc­eta, curioasă cine este domnu' din cauza căruia tre­buie ea să intre în bloc. Când au pășit în sfârșit în holul blocu­lui, bunica i‐a spus fetiței: spune‐i dom­nu­lui "mulțumesc" pen­tru că ne‐a aju­tat cu ușa. Tăcere. Bunica a insi­s­tat. Apoi încă o dată și încă o dată, până când fetița a spus cu o voce cristal­ină mulțumesc.

Am asi­s­tat de nenumărate ori la eșecul aces­tei ele­mentare lecții de bună cuvi­ință, când părin­tele renunță ime­diat la edu­cație și îi servește inter­locu­toru­lui o scuză comodă: așa e el sau nu e prea vor­băreț sau e ruși­nos. Cei șapte ani de acasă nu înseamnă să încerci să educi, ci să educi. Așa cum atunci când vrem să ne învățăm copiii să vor­bească și repetăm într‐una cuvinte până când le ros­tesc și ei corect, la fel buna cuvi­ință se învață repetând într‐una reg­ulile ei. Și nere­nunțând până când copilul o prac­tică flu­ent.

M‐am lăsat în jos ca să ajung mai aproape de ea și i‐am spus fetiței: cu mare plăcere și am să mai ajut și altă­dată o fetiță atât de drăguță și politi­coasă. Mi‐a zâm­bit larg, cum numai copiii o pot face și a ple­cat veselă spre eta­jul de dea­supra, veg­heată de zâm­be­tul mulțu­mit al bunicii ei.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Memes

    In ziua de astazi lumea nu mai pune pret pe cei 7 ani de acasa. Copiii sunt invatati sa fie reci, sa se bage in seama, sa se afirme cu orice pret, pen­tru a avea suc­ces. Din pacate asta este lec­tia care ne‐o da soci­etatea. Respect pen­tru par­in­tii care isi educa copiii cu simt si respon­s­abil­i­tate. Un copil bine edu­cat il vezi de la primele ges­turi.

  2. Anonymous

    Amesteci putin lucrurile. In primul rand gre­sesti când spui, cu mare sig­u­ranta, ca „…nici un pă­rinte nu so­co­tește că este re­pe­tent la acest ca­pi­tol…”. De unde stii? Eu unul sunt sigur ca am facut gre­seli. Si sunt multi…multi…ca mine. Inte­leg ca exagerezi con­stient pen­tru a face o demon­stratie convin­ga­toare…
    Pe de alta parte, intam­plarea cu bunica + fetita, nu e cel mai bun exem­plu despre cum se face edu­catie. Bunica nu a reusit de fapt nimic. Fetita nu dorea sa intre in casa si nu a facut decat sa repete ca un papa­gal ceea ce bunica i‐a impus, fara a intelege motivul pen­tru care tre­buie sa mul­tumeasca. Tu ai fost acela care ai facut‐o, prob­a­bil, sa ia o mica lec­tie de edu­catie…

    • Sorin Sfirlogea

      Cu un copil de 3 ani nu cred că poți face prea multă "filo­zofie". Poți însă să‐i creezi niște reflexe sănă­toase. Mulțumesc este din cat­e­go­ria asta și poate fi prac­ti­cat chiar și atunci când nu are o moti­vație foarte rațion­ală. De pildă eu îți mulțumesc pen­tru mus­trarea că "amestec lucrurile", chiar dacă ți‐ai dat sin­gur seama — patru propoz­iții mai târziu — că e o exager­are conș­tientă. 🙂

      • Anonymous

        Nu mi‐am dat seama. Era un soi de intre­bare, desi am mar­cat nedumerirea mea prin trei puncte la finele frazei si nu printr‐un semn de intre­bare ferm si neechivoc.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu