Când vine vorba despre cei șapte ani de acasă, binecunoscuta sintagmă care încapsulează așteptările societății ca fiecare individ să primească o minimă educație socială încă din primii ani ai vieții, nici un părinte nu socotește că este repetent la acest capitol. Dimpotrivă toți sunt gata să jure că ei și-au învățat urmașii care sunt regulile bunei purtări în societate și, dacă există vreo situație în care copilul lor s‑a dovedit prost crescut, ea este cu siguranță rodul unor circumstanțe speciale. Altcineva l‑a provocat, altcineva s‑a purtat urât și atunci — firește! — și el a fost îndreptățit să se poarte la fel sau n‑a avut încotro, n‑a avut altă soluție posibilă.
Privind lucrurile din perspectiva cealaltă, a copiilor altora, majoritatea părinților sunt de acord că există o lipsă acută de bună creștere în societatea de azi. Nu mai există respect, nu mai există o minimă politețe, toate fiind înlocuite cu un feroce egoism și‑o totală indiferență față de semeni. În această atmosferă irespirabilă social nu-ți rămâne decât legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Căci numai reciproca torturare poate fi un răspuns potrivit în jungla urbană a României de azi. Altminteri ești luat de prost. Altminteri ești un fraier.
Se pune însă logica întrebare în ce măsură un individ care judecă în termenii unei permanente revanșe și ai unei justificate agresivități comportamentale mai e capabil să-și învețe copilul bunele maniere. În ce măsură mai e dispus să investească timpul și răbdarea de a‑l deprinde niște comportamente pe care el însuși nu le mai practică, în a căror practicabilitate și valabilitate nici el nu mai crede. Și dacă nu cumva cei șapte ani de acasă au devenit mai degrabă un mit pe care îl transmitem din generație în generație ca pe o poveste bună de adormit copiii.
Într‑o seară mă aflam la ușa blocului unde locuiesc. Am deschis ușa de la intrare și am observat că se apropie și o doamnă ceva mai vârstnică împreună cu o fetiță mică, de vreo 3 ani. Am ținut ușa deschisă, așteptându-le să ajungă și ele, deși fetița nu prea părea foarte încântată să se întoarcă în casă și încerca să zăbovească cât mai mult. Bunica o zorea: hai că ne așteaptă domnu’ să intrăm. Cu niște ochi mari și albaștri puștoaica mă cerceta, curioasă cine este domnu’ din cauza căruia trebuie ea să intre în bloc. Când au pășit în sfârșit în holul blocului, bunica i‑a spus fetiței: spune‑i domnului “mulțumesc” pentru că ne‑a ajutat cu ușa. Tăcere. Bunica a insistat. Apoi încă o dată și încă o dată, până când fetița a spus cu o voce cristalină mulțumesc.
Am asistat de nenumărate ori la eșecul acestei elementare lecții de bună cuviință, când părintele renunță imediat la educație și îi servește interlocutorului o scuză comodă: așa e el sau nu e prea vorbăreț sau e rușinos. Cei șapte ani de acasă nu înseamnă să încerci să educi, ci să educi. Așa cum atunci când vrem să ne învățăm copiii să vorbească și repetăm într-una cuvinte până când le rostesc și ei corect, la fel buna cuviință se învață repetând într-una regulile ei. Și nerenunțând până când copilul o practică fluent.
M‑am lăsat în jos ca să ajung mai aproape de ea și i‑am spus fetiței: cu mare plăcere și am să mai ajut și altădată o fetiță atât de drăguță și politicoasă. Mi‑a zâmbit larg, cum numai copiii o pot face și a plecat veselă spre etajul de deasupra, vegheată de zâmbetul mulțumit al bunicii ei.
14:08
In ziua de astazi lumea nu mai pune pret pe cei 7 ani de acasa. Copiii sunt invatati sa fie reci, sa se bage in seama, sa se afirme cu orice pret, pentru a avea succes. Din pacate asta este lectia care ne‑o da societatea. Respect pentru parintii care isi educa copiii cu simt si responsabilitate. Un copil bine educat il vezi de la primele gesturi.
16:08
Amesteci putin lucrurile. In primul rand gresesti când spui, cu mare siguranta, ca „…nici un părinte nu socotește că este repetent la acest capitol…”. De unde stii? Eu unul sunt sigur ca am facut greseli. Si sunt multi…multi…ca mine. Inteleg ca exagerezi constient pentru a face o demonstratie convingatoare…
Pe de alta parte, intamplarea cu bunica + fetita, nu e cel mai bun exemplu despre cum se face educatie. Bunica nu a reusit de fapt nimic. Fetita nu dorea sa intre in casa si nu a facut decat sa repete ca un papagal ceea ce bunica i‑a impus, fara a intelege motivul pentru care trebuie sa multumeasca. Tu ai fost acela care ai facut‑o, probabil, sa ia o mica lectie de educatie…
17:08
Cu un copil de 3 ani nu cred că poți face prea multă “filozofie”. Poți însă să‑i creezi niște reflexe sănătoase. Mulțumesc este din categoria asta și poate fi practicat chiar și atunci când nu are o motivație foarte rațională. De pildă eu îți mulțumesc pentru mustrarea că “amestec lucrurile”, chiar dacă ți-ai dat singur seama — patru propoziții mai târziu — că e o exagerare conștientă. 🙂
12:08
Nu mi-am dat seama. Era un soi de intrebare, desi am marcat nedumerirea mea prin trei puncte la finele frazei si nu printr-un semn de intrebare ferm si neechivoc.