Eram cred că prin clasa a patra când s‑au petrecut cele ce am să vi le povestesc. Ne adunasem pe maidanul de peste drum de blocuri, acolo unde jucam fotbal cu băieții din cartier. Ăla care adusese mingea era unul mai șmecheraș, cam țâfnos și degrabă arțăgos cu oricine ar fi încercat să‑i conteste postura de lider al șlehtei de puștani. Copiii îi spuneau Ciupi — habar n‑am de unde îi venea numele ăsta. Se credea un fel de șef al găștii, regele neîncoronat al puștimii din cartier.
Și‑i mergea. Curios lucru, cei mai mulți îl urmau ca niște boboci de rață, peste tot. Desigur, tot Ciupi avea și cele mai șmechere chestii: bicicletă Pegas cu coarne modificată de tac’su la fabrică, arc cu săgeți de bambus adevărat din China și — perla coroanei — minge de fotbal din piele. Când venea vorba de fotbal, nimeni nu rezista tentației de a juca cu minunea aia albă cu puncte negre, așa cum mai vedeai doar la televizor. Hai să jucăm capace. Toți aduceam îndată colecțiile de capace turtite de bere. Hai să jucăm fotbal, zicea el. Și toată lumea mergea la fotbal.
N‑a fost out, țipa cât îl ținea gura când, în focul driblingurilor, scăpa nițel mingea în decor. Ceilalți se făceau că n‑au văzut. Fault, fault, zbiera cât îl țineau plămânii când pierdea mingea în fața unui adversar mai dibace ca el. La un moment dat cineva i‑a zis că minte și că inventează scuze pentru cât de prost joacă. S‑a sumețit agresiv la el și, când a văzut că nu‑l sperie, și‑a luat mingea și‑a plecat, lăsându-ne pe maidan ca pe niște proști, să ne uităm unii la alții. Ciupi trebuia să fie întotdeauna învingător.
Deci, cum vă ziceam, jucam de mama focului o partidă de fotbal, când au apărut din senin doi țigani. Erau ceva mai mari ca noi, poate a șasea, poate a șaptea, cam cu un cap mai înalți. Ne-au zis că ăla e terenul lor și vor ei să joace acolo, deci să ne cărăm. Eram mai toți pașnici pe-acolo, ne era frică de încăierări și nu prea știam să ne batem, așa că ne-am cam intimidat. Ciupi, în calitatea lui de invincibil lider al găștii, le‑a spus că nu plecăm. Ăia doi s‑au și înființat lângă el și i‑au ars o castană peste cap. Ciupi s‑a retras strategic între noi, ținând mingea la piept și ne‑a zis adunându-și demnitatea rănită: hai, bă, să ne cărăm că oricum nu mai aveam chef de fotbal. Țiganii s‑au răzgândit: nu plecați, hai că vă lăsăm să jucați, da’ intrăm și noi, câte unu’ la fiecare echipă.
Ceva din felul lor de a o spune nu prevestea nimic bun — totuși Ciupi, după ce s‑a gândit nițel, o fi concluzionat că așa ar putea părea că n‑a pierdut în fața agresorilor și‑a zis: hai, bă, să joace și ei cu noi că n‑are nimic. După câteva pase mingea a ajuns la unul dintre țigani, care a înhățat‑o și împreună cu celălalt au rupt‑o la fugă peste maidan. N‑avea nici un rost să‑i urmărim, dacă i‑am fi ajuns s‑ar fi încins o bătaie din care nu noi am fi fost victorioși. Ciupi i‑a privit fugind. Era poate prima oară când ar fi avut ocazia să se recunoască învins. N‑a putut. Dă‑o dracu’ și-așa avea deja două petice, a încercat el să pară nepăsător. A scuipat pe praful maidanului și a plecat acasă, probabil să-și plângă amarul departe de ochii noștri. Legenda lui de invincibilitate era mai importantă decât o minge-de-fotbal-din-piele-ca-la-televizor.
* * *
În ultimul timp urmăresc cu atenție cum evoluează relațiile dintre Ponta și Dragnea. Preocupat să preia puterea în PSD nu doar de drept, ci și de fapt, Dragnea își construiește imaginea pe exact opusul celei a lui Ponta: seriozitate, cumpănire, declarații ponderate. Dialoghează cu opoziția fără să arunce continuu miștocărelile ieftine ale prim-ministrului. Se arată preocupat de dezbateri serioase, de abordări temeinice. Nu mă întrebați cât e teatru și cât e sinceritate. Nu știu. Într-un puseu de nejustificat optimism mi-ar place să pot spune că Dragnea chiar vrea să practice aceste valori. Dar sunt prea bătrân ca să mai cred în minuni.
De partea cealaltă, Viorel cel de neînvins încasează castană după castană. Președenția partidului n‑a ajuns la Rovana lui, ci la Dragnea. Imediat după aceea aliații lui l‑au părăsit, trecând servili în serviciul noului șef. La întrunirea tineretului PSD, ținută de curând la Sulina, Ponta a avut interdicție de a merge pentru că nu era (citez) “o întrunire de derbedei”. Miniștrii lui sunt chemați să dea explicații despre cum și dacă se poate implementa sustenabil mărirea de salarii cu care Viorel deja s‑a lăudat în toată presa. Codul Fiscal nu e susținut de PSD în forma elaborată de el, ci rotunjit pe la colțuri în colaborare cu opoziția.
Și de fiecare dată Victor Viorel găsește o explicație jovială, servită cu un rânjet special croit pentru televiziuni, prin care ne spune tuturor că el și‑a făcut treaba și că e normal ca partidul să ia la puricat orice decizie a guvernului. Dar să fim toți siguri că el are susținerea totală a partidului și va fi premier o mie de ani de acuma înainte. Însă într‑o zi nici guvernarea n‑o să‑i mai fie lăsată, vor veni câțiva indivizi care i‑o vor lua și vor pleca cu ea la parlament, s‑o dea altcuiva.
În ochii lui de copil întârziat o să puteți zări atunci pentru o clipă încăpățânarea lui Ciupi de a nu se recunoaște niciodată învins, când ne va spune rânjind — probabil — încă o dată: dă‑o dracului, și-așa mă cam plictisisem de guvernat…
17:08
Nu uitati de tata Sirbu! Omul i‑a dat bicicleta, mingea si toate celelalte jucarii, adica fata de nevasta, partidul de condus si tara. Copilul asta tampit nu e chiar de capul lui. Asta‑i un altfel de Ciupi. Mult mai periculos, deoarece, vizibil sau nu pentru oameni, el este sprijinit si impins inainte „pe campul de lupta” de popa-securist-infractor „Tata Sirbu”.
11:08
Dă‑o dracu’ de Românie ca e prea mica pentru mine!
10:08
Doar două? E ciur, nene! 😀
10:08
Și avea și două petice…