Ca orice pungă plină cu ra­hat, So­rin Oprescu mân­jește pe toți cei care au fost vreo­dată în re­la­ții de prea strânsă pri­e­te­nie cu el, acum când ga­bo­rii l‑au prins cu pli­cul de bani. Deo­cam­dată mai sunt unii care cred că to­tul e o fă­că­tură și că dom’ doc­tor o să scape, dar ce nu iau ei în con­si­de­rare e fe­no­me­nul de ava­lanșă care se de­clan­șează într‑o re­țea de-asta de func­țio­nari hoți (scu­zați ple­o­nas­mul!): după ce cad unul se toarnă unii pe al­ții până in­tră toți în hâr­dăul cu zoaie.

Oprescu e un șme­che­raș, asta a fost din­tot­dea­una, nu­mai că se gă­sesc des­tui care n‑au ele­men­tara obiș­nu­ință de a‑și uti­liza cre­ie­rul când fac eva­lu­a­rea con­du­că­to­ri­lor. Așa se face că bu­cu­reș­tea­nul sa­dea, des­pre care sta­tis­tica ne spune că nu e foarte min­tos, a fost ca­pa­bil să vo­teze de două ori un ase­me­nea exem­plar de ban­dit în frun­tea ur­bei. La fel cum a fost ca­pa­bil să vo­teze o nuli­tate in­cultă pre­cum Pie­done. Și să nu vă mi­rați dacă în cu­rând o să‑l ve­deți pe Pie­done pri­mar de ca­pi­tală. Co­res­punde per­fect por­tre­tu­lui de can­di­dat per­fect: știe să facă circ.

O tăn­tiță mai mo­destă, dar de bună seamă bu­cu­reș­teancă, îi ex­plica unui pri­e­ten că este foarte ui­mită de ce s‑a în­tâm­plat cu dom’ doc­tor Oprescu. “De ce doamnă?” în­treabă ami­cul meu. “Eu îl știu de om cum­se­cade, mi‑a zis sor’­mea care a lu­crat soră la Uni­ver­si­tar” a ve­nit răs­pun­sul cla­ri­fi­ca­tor. Foarte mulți din­tre con­ce­tă­țe­nii noș­tri nu-și uti­li­zează pro­priul ra­țio­na­ment în ast­fel de ju­de­căți, ci emo­ți­ile (“e băr­bat bine!” sau “e om deș­tept, do­m’le, e doc­tor!”) sau va­li­dă­rile so­ci­ale trans­mise “din gură în gură” (“mi‑a zis mie un cu­mă­tru de‑a unui văr de-al meu”). Fe­meia de care vă zic nu și‑a pus nici o clipă pro­blema să va­li­deze prin pro­pri­ile ei cri­te­rii cât de cum­se­cade e domnu’ Oprescu, nici să lă­mu­rească ce în­seamnă “a fi cum­se­cade”, dacă in­clude — de pildă — one­s­ti­ta­tea.

În zi­lele care ur­mează o să‑i ve­dem ex­puși pe toți cei care l‑au ri­di­cat în slăvi pe Oprescu, o să asis­tăm la mân­ji­rea lor cu ra­ha­tul marca Oprescu și o să sa­vu­răm zba­te­rile lor de a evita că­de­rea în vi­danjă. Câ­teva exem­ple care s‑au pro­dus deja:

  • Ponta: nu vă aș­tep­tați să mă dezic de Oprescu (adică și eu sunt într-un căcat și mai mare, ce mai con­tează că‑s pri­e­ten cu ho­țul)
  • Drag­nea: Oprescu e un ce­tă­țean ca ori­care al­tul, tre­buie să răs­pundă în fața le­gii (adică mă șterg la fund cu el, deja îmi caut alt can­di­dat pen­tru pri­mă­ria Bu­cu­rești)
  • Casa Re­gală: îi re­trage de­co­ra­ți­ile acor­date (adică vai, dar noi cre­deam că el este alt­fel, că e in­te­gru și onest, și el fura.. oh, la, la!)

Acum trei ani o mân­că­toare de ra­hat îi fă­cea dom­nu­lui pri­mar o odă în Jur­na­lul Na­țio­nal, cu pri­le­jul îm­pli­ni­rii vâr­stei de 61 de ani.

So­rin Oprescu este omul care, cand îl suni şi îi spui că ai o pro­blemă, răs­punde «Unde să vin?». […] E omul care încă mai ştie să as­culte, în ciuda pro­gra­mu­lui in­fer­nal pe care îl are.[…] Este ge­nul de pri­mar care-şi în­cepe au­dienţele la 11,00 şi le ter­mină seara, târ­ziu.[…] Este bu­ni­cul care-şi ve­ghează ne­poţii de de­parte, cu în­cre­dere în ca­li­tă­ţile de pă­rinte ale fi­u­lui său. […] So­rin Oprescu, la 61 de ani, poate fi con­si­de­rat un om îm­pli­nit. Dar eu ştiu că încă nu este. Mai are multe de fă­cut: o sală po­li­va­lentă, dru­muri mai bune, şcoli mai cu­rate, să‑i ajute pe oa­me­nii aflaţi în ne­voie, să adune câi­nii de pe străzi, să con­stru­iască un spi­tal uni­ver­si­tar, după mo­de­lul vie­nez AKH.

Și toate as­tea sunt pro­ba­bil ade­vă­rate. Căci Oprescu are în re­cu­zita sa de șme­che­raș cu priză la pu­blic toate aceste ro­luri, al ce­lui care e aproape de oa­meni, care îi as­cultă pe cei aflați în ne­voie, al ce­lui care le știe pe toate, care pro­mite mi­nuni, care ima­gi­nează pro­iecte în­drăz­nețe.

Dar când e de­parte de ochii ce­lor mulți, dom’ doc­tor Oprescu știe că nu e încă un om îm­pli­nit. Mai sunt atâ­tea pro­iecte de în­ce­put, atâ­tea oport­u­ni­tăți de a lua șpagă. Atâ­tea oca­zii ca ci­neva să îi stre­coare un plic cu bani în bu­zu­na­rul ha­la­tu­lui de pri­mar. Nu mare lu­cru, o aten­ție, ceva… mă­car câ­teva zeci de mii de euro.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.