Fraiere, te-am furat

Un pri­eten, care locuiește într‑o zonă oare­cum dichisită, cu vile și mașini scumpe, are un vecin mai spe­cial. E un domn între două vârste, foarte vor­băreț, ama­tor să social­izeze cu vecinii și să împărtășească cu ei câte ceva din impre­si­ile fiecărei zile. Dom­nul cu pric­ina este proaspă­tul dețină­tor al unei căsoaie imense, de care este — firește — foarte mân­dru. Iată deci con­tex­tul în care se înfiripa o con­ver­sație între dum­nealui și amicul meu.

Ca să nu vă țin în sus­pans, dis­cuția se învârtea în jurul prețu­lui plătit pen­tru casă. Amicul meu a măr­tur­isit că a împru­mu­tat bani de la bancă ca să-și ridice casa, nici pe departe așa de mare ca a vecin­u­lui său. Dom­nul vecin l‑a privit cu oare­care deza­pro­bare în priviri și i‑a spus că el n‑a făcut credit, că s‑a chi­nuit așa, încet-încet, a făcut câte puțin, câte puțin și în doi-trei ani a înălțat casa care l‑a costat 200 de mii de euro.

Bine, bine, o să ziceți, ce e așa de intere­sant în povestea asta? Păi să vă spun ce e fasci­nant: printre altele, dom­nul i‑a povestit amicu­lui că e funcționar la stat, ceva șefuleț printr‑o insti­tuție care se ocupă de dome­niul pub­lic. Și ca orice funcționar de la stat — în caz că nu ști­ați — are un salariu ridi­col de mic față de abne­gația cu care servește el comu­ni­tatea. Deci de unde a scos el 200 de mii de euro în doar doi ani? Amicul meu își amintea destul de bine de nenumăratele ocazii — din vre­mea când casa vecin­u­lui abia se înălța — când diverse mașini veneau și descăr­cau pe la el prin curte tot felul de chestii, întot­deauna după ce se întuneca. Totul se explica acum. Șpaga nu venea doar la plic, ci și la camion. Între atâtea investiții pe care le făcea statul, a încăput și casa dom­nu­lui vecin.

Dar ches­tia care mie mi se pare cea mai fra­pantă în toată povestea asta e că oamenii ăștia nici măcar nu real­izează că n‑ar tre­bui să spună pub­lic ast­fel de lucruri. În mintea lor nu există nici o clipă gân­dul că în cartiere ca ăla există oameni onești, că inter­locu­torul lor ar putea fi plăti­torul de taxe din banii căruia ei se înfruptă. Pen­tru ei lumea e prob­a­bil con­stru­ită din cei ce au și cei ce nu au și nu e nici o rușine să ajungi între cei avuți. Iar dru­mul spre avere îl găs­esc doar cei care știu să se des­curce. Căci pri­vatul — cel de la care el primește șpăgile — are căile lui, evaz­i­unea și afac­er­ile la negru, iar el, funcționarul din admin­is­trație, are metodele sale pro­prii: șpaga și fur­tul. Așa e firesc, așa e făcută lumea. Unii pot, că sunt deștepți și stau la vilă și au mașini șmechere. Ceilalți sunt năs­cuți să fie proști și săraci, să stea la bloc în Mil­i­tari și să n‑aibă.

Și, desigur, privind prin ochii lui de om bogat, amicul meu — om cu salariu și credit — a apu­cat pe un drum greșit. Cum să te înda­torezi la bancă, când poți să faci rost de bani mult mai sim­plu, fără muncă și fără dobândă? De ce să plătești ceva ce poți avea pe gratis? Deși nu real­iza asta, cu un salariu de funcționar, o casă de 200 de mii de euro și un 4x4 în curte, dom­nul funcționar de la stat îi râdea în nas amicu­lui meu: fraiere, te-am furat.

Și-atunci ce să te mai miri de Oprescu, cel care spunea cândva unui alt politi­cian, privindu‑l supe­rior: nu râde, dom'le, că eu știu și cum arăți dum­neata pe dinăun­tru?!?  Acum am aflat și noi cum arată el pe dinăun­tru. Incred­i­bil! E plin de pli­curi.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Ioan-Bogdan Farcas

    Cred ca in fiecare oras din tara se poate aplica povestea


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu