Fraiere, te-am furat

Un pri­e­ten, care lo­cu­iește într‑o zonă oa­re­cum di­chi­sită, cu vile și ma­șini scumpe, are un ve­cin mai spe­cial. E un domn în­tre două vâr­ste, foarte vor­bă­reț, ama­tor să so­ci­a­li­zeze cu ve­ci­nii și să îm­păr­tă­șească cu ei câte ceva din im­pre­si­ile fi­e­că­rei zile. Dom­nul cu pri­cina este proas­pă­tul de­ți­nă­tor al unei că­soaie imense, de care este — fi­rește — foarte mân­dru. Iată deci con­tex­tul în care se în­fi­ripa o con­ver­sa­ție în­tre dum­ne­a­lui și ami­cul meu.

Ca să nu vă țin în sus­pans, dis­cu­ția se în­vâr­tea în ju­rul pre­țu­lui plătit pen­tru casă. Ami­cul meu a măr­tu­ri­sit că a îm­pru­mu­tat bani de la bancă ca să-și ri­dice casa, nici pe de­parte așa de mare ca a ve­ci­nu­lui său. Dom­nul ve­cin l‑a pri­vit cu oa­re­care dez­a­pro­bare în pri­viri și i‑a spus că el n‑a fă­cut cre­dit, că s‑a chi­nuit așa, în­cet-în­cet, a fă­cut câte pu­țin, câte pu­țin și în doi-trei ani a înăl­țat casa care l‑a cos­tat 200 de mii de euro.

Bine, bine, o să zi­ceți, ce e așa de in­te­re­sant în po­ves­tea asta? Păi să vă spun ce e fas­ci­nant: prin­tre al­tele, dom­nul i‑a po­ves­tit ami­cu­lui că e func­țio­nar la stat, ceva șe­fu­leț printr‑o in­sti­tu­ție care se ocupă de do­me­niul pu­blic. Și ca orice func­țio­nar de la stat — în caz că nu ști­ați — are un sa­la­riu ri­di­col de mic față de abn­e­ga­ția cu care ser­vește el co­mu­ni­ta­tea. Deci de unde a scos el 200 de mii de euro în doar doi ani? Ami­cul meu își amin­tea des­tul de bine de ne­nu­mă­ra­tele oca­zii — din vre­mea când casa ve­ci­nu­lui abia se înălța — când di­verse ma­șini ve­neau și des­căr­cau pe la el prin curte tot fe­lul de ches­tii, în­tot­dea­una după ce se în­tu­neca. To­tul se ex­plica acum. Șpaga nu ve­nea doar la plic, ci și la ca­mion. În­tre atâ­tea in­ves­ti­ții pe care le fă­cea sta­tul, a în­că­put și casa dom­nu­lui vecin.

Dar ches­tia care mie mi se pare cea mai fra­pantă în toată po­ves­tea asta e că oa­me­nii ăș­tia nici mă­car nu re­a­li­zează că n‑ar tre­bui să spună pu­blic ast­fel de lu­cruri. În min­tea lor nu există nici o clipă gân­dul că în car­ti­ere ca ăla există oa­meni onești, că in­ter­lo­c­u­to­rul lor ar pu­tea fi plăti­to­rul de taxe din ba­nii că­ruia ei se în­fruptă. Pen­tru ei lu­mea e pro­ba­bil con­stru­ită din cei ce au și cei ce nu au și nu e nici o ru­șine să ajungi în­tre cei avuți. Iar dru­mul spre avere îl gă­sesc doar cei care știu să se des­curce. Căci pri­va­tul — cel de la care el pri­mește șpă­gile — are că­ile lui, eva­ziu­nea și afa­ce­rile la ne­gru, iar el, func­țio­na­rul din ad­mi­nis­tra­ție, are me­to­dele sale pro­prii: șpaga și fur­tul. Așa e fi­resc, așa e fă­cută lu­mea. Unii pot, că sunt deș­tepți și stau la vilă și au ma­șini șme­chere. Cei­lalți sunt năs­cuți să fie proști și să­raci, să stea la bloc în Mi­li­tari și să n‑aibă.

Și, de­si­gur, pri­vind prin ochii lui de om bo­gat, ami­cul meu — om cu sa­la­riu și cre­dit — a apu­cat pe un drum greșit. Cum să te în­da­to­rezi la bancă, când poți să faci rost de bani mult mai sim­plu, fără muncă și fără do­bândă? De ce să plă­tești ceva ce poți avea pe gra­tis? Deși nu re­a­liza asta, cu un sa­la­riu de func­țio­nar, o casă de 200 de mii de euro și un 4x4 în curte, dom­nul func­țio­nar de la stat îi râ­dea în nas ami­cu­lui meu: fra­iere, te-am furat.

Și-atunci ce să te mai miri de Oprescu, cel care spu­nea cân­dva unui alt po­li­ti­cian, privindu‑l su­pe­rior: nu râde, do­m’le, că eu știu și cum arăți dum­ne­ata pe di­nă­un­tru?!?  Acum am aflat și noi cum arată el pe di­nă­un­tru. In­cre­di­bil! E plin de plicuri.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...