Ro­mâ­nia are co­pii olim­pici. Și tare ne mai place să spu­nem peste tot că ne mân­drim cu ei, de parcă în­treaga Ro­mâ­nie ar fi con­tri­buit cu ceva la edu­ca­ția lor. Dar așa e fru­mos, să ad­mi­răm per­for­manța și — dacă se poate — să ne pu­drăm și noi pu­țin cu po­le­iala mun­cii alt­cuiva. Căci, e clar: dacă avem olim­pici e pen­tru că sunt co­pii de ro­mâni, ceea ce și noi sun­tem, deci o zace și prin cu­rul nos­tru ceva olim­pism ne­des­co­pe­rit.

Ceea ce tot aș­tept să se în­tâm­ple este să aud că vreo unul din­tre olim­pi­cii ăș­tia a fă­cut și vreo is­pravă con­cretă după ce a de­ve­nit adult. Slavă Dom­nu­lui, de 25 de ani în­coace tot avem olim­pici la toate ma­te­ri­ile po­si­bile, iar în­tre timp unii din­tre ei au ajuns la vre­mea când vir­tu­țile lor in­te­lec­tu­ale ar tre­bui să se trans­forme în ceva util, și pen­tru ei și pen­tru so­ci­e­tate. Însă ma­xi­mum de re­u­șită des­pre care am au­zit au fost fap­tul că unii sau al­ții din­tre ei au fost ad­miși pe la vreo uni­ver­si­tate si­man­di­coasă din oc­ci­dent și even­tual acum sunt lec­tori pe-acolo. Însă eu nu vor­besc de ca­ri­ere aca­de­mice.

Aș vrea să văd și eu un olim­pic apu­cându-se de un bu­si­ness pro­priu, cu o idee ge­ni­ală care să‑l um­ple de bani. Sau ex­ce­lând în ceva prac­tic și con­cret. Dar nu se prea aude de așa ceva și sen­ti­men­tul pe care îl am este că școala ro­mâ­nească pro­duce ti­pul ăsta spe­cial de olim­pici: emi­nen­tul te­o­re­ti­cian. Dacă te uiți mai în­dea­proape la ei des­co­peri că sunt bu­r­du­șiți de în­vă­ță­tură, știu mi­li­arde de de­ta­lii, dar sunt ade­sea in­ca­pa­bili să re­zolve pro­bleme co­ti­diene ab­so­lut ba­nale. Să vă dau un exem­plu.

Niște su­rori, foarte olim­pice la ma­te­ma­tică pe vre­mea li­ce­u­lui, se mută dintr-un în­de­păr­tat târg mol­do­vean în Bu­cu­rești. După ab­sol­vi­rea magna cum la­ude a fa­cul­tă­ții — așa cum îi stă bine ori­că­rui olim­pic — ur­bea mol­davă era ne­po­tri­vită pen­tru vi­i­to­rul lor. Prea bine. Fete cu­minți fi­ind, ho­tă­răsc că vor lo­cui în ace­lași apar­ta­ment cum­pă­rat cu bani de la pă­rinți — de unde se vede că ba­ba­cii au oa­rece stare ma­te­rială. Ceea ce si­gur a aju­tat și la olim­pi­ci­ta­tea lor, căci me­di­ta­ți­ile costă bani. Dar pen­tru că Bu­cu­reștiul e oraș din cale afară de pri­mej­dios, iar ele sunt sin­gu­rele și ne­pro­te­jate de ni­meni, fe­tele se ho­tă­răsc să își ia mă­suri de se­cu­ri­tate spo­rită. Așa­dar olim­pi­cele noas­tre se apucă de că­u­tat cea mai si­gură ușă pen­tru apar­ta­ment, una care să nu poată fi for­țată sau spartă, ast­fel ca ni­meni cu gân­duri du­ș­mă­noase să nu dea bu­zna peste ele.

După în­de­lungi pe­re­gri­nări gă­sesc în sfâr­șit ceea ce că­u­tau. La un ma­ga­zin spe­cia­li­zat de prin Bu­cu­rești un tâ­năr an­tre­pre­nor de suc­ces — des­pre care am bă­nu­iala că olim­pi­ci­ta­tea l‑a oco­lit pe la mare dis­tanță — le spune că el le poate aduce mo­de­lul cel mai șme­cher din lume. Ușa se va în­cuia — zice ju­nele — cu bare me­ta­lice care in­tră în toate cele pa­tru la­turi ale ușii, fă­când im­po­si­bilă spar­ge­rea. Cele mai si­gure clă­diri din lume au așa ceva. Mi­nu­nat. Dar e scumpă, ada­ugă vân­ză­to­rul is­cu­sit. N‑are ni­mic, si­gu­ranța e mai im­por­tantă — zic fe­tele. Adică e foarte scumpă, in­sistă el. Avem ba­nii, îl asi­gură olim­pi­cele ma­te­ma­ti­ciene.

Ușa este așa­dar adusă la co­mandă și li­vrată la do­mi­ci­liul ti­ne­re­lor noas­tre. De bună seamă este in­sta­lată și pro­bată: func­țio­nează per­fect. To­tul este exact ca în plan. Apoi, fe­li­ci­tându-se re­ci­proc pen­tru acest suc­ces olim­pic, fe­tele se așează la o ca­fe­luță când, deo­dată, ci­neva sună la ușă. E pri­e­te­nul uneia din­tre ele, pro­ba­bil. Și când se duc să ve­ri­fice cine bate la poarta fe­re­cată a in­ex­pug­na­bi­lei lor for­tă­rețe, fe­tele noas­tre re­a­li­zează că în olim­pis­mul lor au ui­tat să ve­ri­fice un mic amă­nunt. Ușa blin­dată și foarte scumpă e pen­tru se­dii de firme. Deci nu are vi­zor. Ca să te con­vingi că cel care sună e chiar cine pre­tinde că este, tre­buie să des­chizi.

PS Da, au su­nat la firmă. Și li s‑a spus că, fi­ind așa de blin­dată și so­fis­ti­cată, ușa nu poate fi gă­u­rită ca să i se pună vi­zor. Și nici nu pot s‑o re­tur­neze, că nu se vinde așa ceva în Ro­mâ­nia. Ele au fost sin­gu­rul cli­ent care a co­man­dat dră­cia aia.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.