Povestea ușii de la poarta Olimpului

Româ­nia are copii olimpici. Și tare ne mai place să spunem peste tot că ne mân­drim cu ei, de parcă întreaga Românie ar fi con­tribuit cu ceva la edu­cația lor. Dar așa e fru­mos, să admirăm per­for­manța și — dacă se poate — să ne pudrăm și noi puțin cu poleiala muncii altcuiva. Căci, e clar: dacă avem olimpici e pen­tru că sunt copii de români, ceea ce și noi sun­tem, deci o zace și prin curul nos­tru ceva olimp­ism nedescoperit.

Ceea ce tot aștept să se întâm­ple este să aud că vreo unul din­tre olimpicii ăștia a făcut și vreo ispravă con­cretă după ce a devenit adult. Slavă Dom­nu­lui, de 25 de ani încoace tot avem olimpici la toate materi­ile posi­bile, iar între timp unii din­tre ei au ajuns la vre­mea când vir­tuțile lor int­elec­tuale ar tre­bui să se trans­forme în ceva util, și pen­tru ei și pen­tru soci­etate. Însă max­i­mum de reușită despre care am auzit au fost fap­tul că unii sau alții din­tre ei au fost admiși pe la vreo uni­ver­si­tate simandi­coasă din occi­dent și even­tual acum sunt lec­tori pe‐acolo. Însă eu nu vorbesc de cariere aca­d­e­mice.

Aș vrea să văd și eu un olimpic apucându‐se de un busi­ness pro­priu, cu o idee genială care să‐l umple de bani. Sau excelând în ceva prac­tic și con­cret. Dar nu se prea aude de așa ceva și sen­ti­men­tul pe care îl am este că școala românească pro­duce tipul ăsta spe­cial de olimpici: emi­nen­tul teo­reti­cian. Dacă te uiți mai îndeaproape la ei descoperi că sunt bur­dușiți de învăță­tură, știu mil­iarde de detalii, dar sunt ade­sea inca­pa­bili să rezolve prob­leme coti­di­ene abso­lut banale. Să vă dau un exem­plu.

Niște surori, foarte olimpice la matem­at­ică pe vre­mea liceu­lui, se mută dintr‐un înde­păr­tat târg moldovean în București. După absolvirea magna cum laude a fac­ultății — așa cum îi stă bine oricărui olimpic — urbea mol­davă era nepotriv­ită pen­tru viitorul lor. Prea bine. Fete cuminți fiind, hotărăsc că vor locui în ace­lași aparta­ment cumpărat cu bani de la părinți — de unde se vede că babacii au oarece stare mate­ri­ală. Ceea ce sigur a aju­tat și la olimpic­i­tatea lor, căci med­i­tați­ile costă bani. Dar pen­tru că Bucureștiul e oraș din cale afară de prime­j­dios, iar ele sunt sin­gurele și nepro­te­jate de nimeni, fetele se hotărăsc să își ia măsuri de secu­ri­tate sporită. Așadar olimpicele noas­tre se apucă de cău­tat cea mai sig­ură ușă pen­tru aparta­ment, una care să nu poată fi forțată sau spartă, ast­fel ca nimeni cu gân­duri dușmănoase să nu dea buzna peste ele.

După îndelungi pere­grinări găs­esc în sfârșit ceea ce cău­tau. La un mag­a­zin spe­cial­izat de prin București un tânăr antre­prenor de suc­ces — despre care am bănuiala că olimpic­i­tatea l‐a ocolit pe la mare dis­tanță — le spune că el le poate aduce mod­elul cel mai șmecher din lume. Ușa se va încuia — zice junele — cu bare met­al­ice care intră în toate cele patru laturi ale ușii, făcând imposi­bilă sparg­erea. Cele mai sig­ure clădiri din lume au așa ceva. Min­unat. Dar e scumpă, adaugă vânză­torul iscusit. N‐are nimic, sig­u­ranța e mai impor­tantă — zic fetele. Adică e foarte scumpă, insistă el. Avem banii, îl asig­ură olimpicele matem­ati­ciene.

Ușa este așadar adusă la comandă și livrată la domi­cil­iul tinerelor noas­tre. De bună seamă este insta­lată și pro­bată: funcționează per­fect. Totul este exact ca în plan. Apoi, felicitându‐se rec­i­proc pen­tru acest suc­ces olimpic, fetele se așează la o cafeluță când, deo­dată, cineva sună la ușă. E pri­etenul uneia din­tre ele, prob­a­bil. Și când se duc să ver­i­fice cine bate la poarta fer­e­cată a inex­pugnabilei lor fortărețe, fetele noas­tre real­izează că în olimp­is­mul lor au uitat să ver­i­fice un mic amă­nunt. Ușa blin­dată și foarte scumpă e pen­tru sedii de firme. Deci nu are vizor. Ca să te convingi că cel care sună e chiar cine pretinde că este, tre­buie să deschizi.

PS Da, au sunat la firmă. Și li s‐a spus că, fiind așa de blin­dată și sofisti­cată, ușa nu poate fi gău­rită ca să i se pună vizor. Și nici nu pot s‐o returneze, că nu se vinde așa ceva în Româ­nia. Ele au fost sin­gu­rul client care a coman­dat dră­cia aia.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu