România are copii olimpici. Și tare ne mai place să spunem peste tot că ne mândrim cu ei, de parcă întreaga Românie ar fi contribuit cu ceva la educația lor. Dar așa e frumos, să admirăm performanța și — dacă se poate — să ne pudrăm și noi puțin cu poleiala muncii altcuiva. Căci, e clar: dacă avem olimpici e pentru că sunt copii de români, ceea ce și noi suntem, deci o zace și prin curul nostru ceva olimpism nedescoperit.
Ceea ce tot aștept să se întâmple este să aud că vreo unul dintre olimpicii ăștia a făcut și vreo ispravă concretă după ce a devenit adult. Slavă Domnului, de 25 de ani încoace tot avem olimpici la toate materiile posibile, iar între timp unii dintre ei au ajuns la vremea când virtuțile lor intelectuale ar trebui să se transforme în ceva util, și pentru ei și pentru societate. Însă maximum de reușită despre care am auzit au fost faptul că unii sau alții dintre ei au fost admiși pe la vreo universitate simandicoasă din occident și eventual acum sunt lectori pe-acolo. Însă eu nu vorbesc de cariere academice.
Aș vrea să văd și eu un olimpic apucându-se de un business propriu, cu o idee genială care să‑l umple de bani. Sau excelând în ceva practic și concret. Dar nu se prea aude de așa ceva și sentimentul pe care îl am este că școala românească produce tipul ăsta special de olimpici: eminentul teoretician. Dacă te uiți mai îndeaproape la ei descoperi că sunt burdușiți de învățătură, știu miliarde de detalii, dar sunt adesea incapabili să rezolve probleme cotidiene absolut banale. Să vă dau un exemplu.
Niște surori, foarte olimpice la matematică pe vremea liceului, se mută dintr-un îndepărtat târg moldovean în București. După absolvirea magna cum laude a facultății — așa cum îi stă bine oricărui olimpic — urbea moldavă era nepotrivită pentru viitorul lor. Prea bine. Fete cuminți fiind, hotărăsc că vor locui în același apartament cumpărat cu bani de la părinți — de unde se vede că babacii au oarece stare materială. Ceea ce sigur a ajutat și la olimpicitatea lor, căci meditațiile costă bani. Dar pentru că Bucureștiul e oraș din cale afară de primejdios, iar ele sunt singurele și neprotejate de nimeni, fetele se hotărăsc să își ia măsuri de securitate sporită. Așadar olimpicele noastre se apucă de căutat cea mai sigură ușă pentru apartament, una care să nu poată fi forțată sau spartă, astfel ca nimeni cu gânduri dușmănoase să nu dea buzna peste ele.
După îndelungi peregrinări găsesc în sfârșit ceea ce căutau. La un magazin specializat de prin București un tânăr antreprenor de succes — despre care am bănuiala că olimpicitatea l‑a ocolit pe la mare distanță — le spune că el le poate aduce modelul cel mai șmecher din lume. Ușa se va încuia — zice junele — cu bare metalice care intră în toate cele patru laturi ale ușii, făcând imposibilă spargerea. Cele mai sigure clădiri din lume au așa ceva. Minunat. Dar e scumpă, adaugă vânzătorul iscusit. N‑are nimic, siguranța e mai importantă — zic fetele. Adică e foarte scumpă, insistă el. Avem banii, îl asigură olimpicele matematiciene.
Ușa este așadar adusă la comandă și livrată la domiciliul tinerelor noastre. De bună seamă este instalată și probată: funcționează perfect. Totul este exact ca în plan. Apoi, felicitându-se reciproc pentru acest succes olimpic, fetele se așează la o cafeluță când, deodată, cineva sună la ușă. E prietenul uneia dintre ele, probabil. Și când se duc să verifice cine bate la poarta ferecată a inexpugnabilei lor fortărețe, fetele noastre realizează că în olimpismul lor au uitat să verifice un mic amănunt. Ușa blindată și foarte scumpă e pentru sedii de firme. Deci nu are vizor. Ca să te convingi că cel care sună e chiar cine pretinde că este, trebuie să deschizi.
PS Da, au sunat la firmă. Și li s‑a spus că, fiind așa de blindată și sofisticată, ușa nu poate fi găurită ca să i se pună vizor. Și nici nu pot s‑o returneze, că nu se vinde așa ceva în România. Ele au fost singurul client care a comandat drăcia aia.
Lasă un comentariu