Piatră, piatră, piatră, piatră

Se zice că sep­tem­brie e luna ide­ală pen­tru mon­ta­niarzi, când muntele a adunat în el toată căl­dura verii ce toc­mai se încheie și o revarsă blând în zile însorite și încă îndea­juns de lungi pen­tru a stră­bate chiar și poteci mai lungi. Și nu mă îndoi­esc că așa e, doar ca mai există și nefericite excepții. Cum ar fi de pildă week­endul tre­cut. Fix când aveam pla­nuri mari pen­tru o tura în Retezat.

Dar nici eu, nici pri­etenii cu care am por­nit la drum nu ne‐am dat bătuți de o prog­noză meteo nefa­vor­a­bilă. Așa că într‐o joi de dimineață ne‐am urcat în mașini și‐am luat dru­mul către Hațeg, cu planul de a aborda Retezatul din­spre nord, pornind de la cabana Pietrele. Nu‐i mare lucru de spus despre dru­mul până acolo, cu excepția unui sfat: n‐o luați pe Valea Jiu­lui că o să regre­tați ca și noi. Șoseaua e plină de porți­uni unde se cir­culă pe un sin­gur sens și se stă la semafoare de simți că îmbătrânești.

La Câr­nic am dibuit repede locul de par­care gra­tuit, care de fapt e un soi de poieniță la mar­ginea dru­mu­lui, chiar lângă intrarea în pădure. Teo­retic se poate urca și mai sus, la cas­cada Lolaia, dar nu mer­ită să pierzi par­carea comodă și sig­ură doar ca să scutești nici un kilo­metru de mers pe jos și să parchezi pe mar­ginea dru­mu­lui. Am urcat vreun ceas jumă­tate sub o ploaie slabă și nehotărâtă care a scos sala­man­drele la plim­bare și am ajuns la Pietrele plăn­uind să ne sta­bilim baza acolo, la cabană, ca să facem două ture spre creastă în două zile con­sec­u­tive.

Am să spun acum câteva cuvinte despre cabana Pietrele, deși e mai degrabă un soi de colecție de clădiri mai mari sau mai mici decât o cabană în ade­văratul sens al cuvân­tu­lui. Ne făcusem rez­er­vare pen­tru joi spre vineri și apoi sâm­bătă spre duminică pen­tru că inițial plănuiam ca vineri spre sâm­bătă să dormim în cort sus, la lacul Bucura. Prog­noza de vânt put­er­nic cu vreme rece și ploioasă ne‐a schim­bat planul și, ajunși la Pietrele, am spus caban­ierei că vrem să stăm trei nopți. Cu un ton destul de neplă­cut ni s‐a expli­cat că nu se poate, că n‐avem rez­er­vare și că vin grupuri de turiști străini care vor tre­bui cazați. Părea greu de imag­i­nat că toate clădirile ace­lea — evi­dent goale — vor fi umplute în zilele urmă­toare, mai ales că vre­mea nu era toc­mai îmbi­etoare pen­tru drumeții pe munte. A rămas în coadă de pește pe moment, dar până la urmă s‐a rezol­vat și ne‐au fost lăsate camerele. Ceea ce a lăsat un gust neplă­cut a fost tonul nepri­etenos și agre­siv cu care ni s‐a vor­bit.

De alt­fel pe tot par­cur­sul celor trei zile nu am inter­acționat cu un caban­ier, ci cu un ghișeu. N‐am văzut‐o pe doamna care admin­istrează clădirile decât prin inter­mediul fer­e­stru­icii pe care servește mân­care, primește banii și împarte cheile camerelor. Nici­când nu s‐a intere­sat pe ce traseu plecăm, când plănuim să ne întoarcem, cum sun­tem echipați, dacă am avut vreo prob­lemă sau cum ne‐a fost dru­mul. La Pietrele nu este de fapt o cabană mon­tană, ci un cen­tru de profit. Nu e un reproș cât mai degrabă o deza­mă­gire.

A doua zi a început cu o ploaie măruntă și insis­tentă, care nu s‐a simțit prea tare câtă vreme am urcat prin pădure. Am apu­cat spre sud, pe Valea Stânișoara, cu obiec­tivul final vâr­ful Retezat, pe mar­caj tri­unghi albas­tru. Prin jnepenișurile din valea care urca am mers o bună bucată cu picioarele prin apa care curgea din toate direcți­ile și ploaia în față, căci vân­tul bătea de sus de peste creastă, dar mai târziu am avut nițel noroc și ploaia s‐a oprit, ba chiar și vân­tul s‐a domolit pe măsură ce eram mai aproape de pro­tecția crestei. Când am ieșit însă în muchia ei rafalele reci ne‐au cam tăvălit entuzi­as­mul. Vâr­ful Retezat, înecat într‐o mare de ceață, a fost așadar doar un drum pe pietre ude și alunecoase fără răs­plata panoramei la care speram. Sin­gura sat­is­facție a rămas că am reușit în ciuda vremii să urcăm până acolo.

A treia zi am por­nit pe Valea Rea, către vâr­ful Peleaga. Vre­mea a fost și mai cețoasă, dar fără ploaie. Ici și colo un vân­ti­cel mai risi­pea norii și vedeam puțin din peisajul din jur. Ace­leași tinoave ali­men­tate de ploaie ne‐au dat nițel de furcă, iar mai sus tra­ver­sările peste pietre au fost parcă și mai difi­cile din cauza umezelii. Însă când am ajuns în creastă am uitat de toate. Ver­sanții sudici erau limpezi, apăsați un pic de niște nori care veneau și ple­cau, dar și cu frân­turi de soare. Am putut în sfârșit să admirăm fru­musețea spec­tac­u­loasă a abrup­turilor Retezat­u­lui despre care auzisem atâtea.

Duminică ne‐am luat ruc­sacurile în spinare și am por­nit spre casă. În urma noas­tră vre­mea se îndrep­tase și‐un soare de vară strălucea cald peste un cer abso­lut senin. Așa a fost să fie tura noas­tră în Retezat, cu ploaie și vânt. Nu i‐am pur­tat pică ceru­lui. Ne‐am gân­dit doar la fru­musețea muntelui și la greu­tatea cu care se lasă descoperit. Căci, dacă e ceva ce mi‐a părut deosebit în Retezat, prob­a­bil că stânca dură ar fi aceea. Dru­mul este aproape tot tim­pul pia­tră, pia­tră, pia­tră, pia­tră.

Fiecare pas tre­buie pus cu chibzuință, fiecare neat­enție poate costa scump. În Retezat nu poți umbla cu ochii pe sus dacă nu vrei să‐ți sucești gleznele. Când vrei să‐l admiri, tre­buie să te oprești. Retezatul este fru­musețea cu ochii albaștri ai tăurilor și umerii pietroși ai crestelor care îți cere mai întâi totul — timp și put­ere, inimă și minte — pen­tru a‐ți da înapoi înzecit. Și fiecare strop de sudoare mer­ită cu pris­os­ință. Așa că nu zăboviți și mergeți acolo, dar țineți minte: pia­tră, pia­tră, pia­tră, pia­tră.

Fotografii și traseu


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu