Jandarmul, felcerul și bețivul satului

Nu știu la ce s‑o fi gân­dit An­gela Mer­kel când s‑a ho­tă­rât să de­vină avo­ca­tul în­dâr­jit al pre­luă­rii unui nu­măr cât mai mare de re­fu­gi­ați si­rieni în Eu­ropa, dar tră­iesc to­tuși cu im­pre­sia că i‑au scă­pat din ve­dere câ­teva lu­cruri foarte sim­ple și foarte evi­dente. Și nu vor­besc des­pre cal­cule com­pli­cate sau pro­ba­bi­li­tăți sta­tis­tice care să‑i fi ară­tat câți oa­meni vor da nă­vală că­tre vest, căci poate toate as­tea sunt di­fi­cil de fă­cut. Ca în­tot­dea­una, is­to­ria este cea care ne des­crie cel mai bine viitorul.

În se­co­lele evu­lui me­diu în Eu­ropa a fost trep­tat adusă o po­pu­la­ție in­diană, apar­ținând unei caste in­fe­ri­oare, cu ro­lul de a de­veni sclavi ai bo­ie­ri­lor ră­să­ri­teni sau ai no­bi­li­lor din re­ga­tele oc­ci­den­tu­lui. Ți­ga­nii au de­ve­nit o re­a­li­tate a Eu­ro­pei, un grup et­nic și so­cial dis­tinct care de sute de ani re­fuză să se in­te­greze în ci­vi­li­za­ția ma­jo­ri­ta­ri­lor eu­ro­peni. Sin­gura con­ce­sie pe care au făcut‑o, deși eu sus­țin că este de formă și nu de con­ți­nut, a fost tre­ce­rea la creș­ti­nism. În cul­tura lor ți­ga­nii sunt mis­tici, dar nu re­li­gi­oși și nici de­di­cați bi­se­ri­cii, că­reia de alt­fel i‑au și fost robi unii din­tre ei, o vreme. Le e frică de un soi de Dum­ne­zeu ato­tpu­ter­nic, dar bi­se­rica pare pen­tru ei mai de­grabă un loc de cer­șit de­cât unul de in­tros­pec­ție sau de că­ință, iar ce­re­mo­n­i­ile re­li­gi­oase sunt un pri­lej de căpătuială.

Nu e foarte com­pli­cat să gă­sim pa­ra­lela din­tre po­ves­tea ți­ga­ni­lor eu­ro­peni și exo­dul în­cu­ra­jat al ma­grebie­ni­lor în Franța. Eu­ropa are în fața ochi­lor două eșe­curi ma­jore ale po­li­ti­cii de pro­mo­vare a mi­gra­ției, am­bele cu con­se­cințe greu de ges­tio­nat și cu cos­turi foarte ri­di­cate. E o ches­tiune de timp până când fie aceste mi­no­ri­tăți vor de­veni ma­jo­ri­tare, fie ma­jo­ri­ta­rii se vor să­tura să plă­tească pen­tru o in­te­grare a lor care e me­reu pro­misă și nici­o­dată de­ve­nită re­a­li­tate. De ce am vrea acum să mai in­tro­du­cem încă o ne­cu­nos­cută în ecu­a­ție, adu­când va­luri de arabi care își pro­pun să rămână pen­tru tot­dea­una aici?

Poate că aflu­xul in­cre­di­bil de si­rieni, afgani și alte nea­muri arabe care vin spre Eu­ropa o vor fi fă­cut pe Mer­kel să de­vină mai cir­cum­spectă în pri­vința re­fu­gi­a­ți­lor, ori poate alte cal­cule ale că­ror date nu le cu­noaș­tem. Cert e că pare să dea îna­poi, să fie mai re­ți­nută în en­tu­zi­as­mul de a‑i primi ne­con­di­țio­nat pe toți cei care vor să vină. Eu­ropa nu-și poate asuma ro­lul de fel­cer uni­ver­sal, cum bine l‑a de­nu­mit de cu­rând An­drei Pleșu. Nu pu­tem fi mama tu­tu­ror ră­ni­ți­lor. Pu­tem fi so­li­dari cu su­fe­rința umană, dar nu prin trans­fe­ra­rea ei la noi în casă, ci aju­tând acolo unde e ne­voie. Și mai ales tra­tând ca­u­zele su­fe­rin­țe­lor, nu efec­tele lor.

Spun unii că re­fu­gi­a­ții care vin sunt te­ro­riști. Al­ții zic că emi­grează din mo­tive eco­no­mice, nu uma­ni­tare. Sunt mulți care de­plâng su­fe­rin­țele re­fu­gi­a­ți­lor și dis­pe­ra­rea lor de a‑și găsi pa­cea și si­gu­ranța. Cir­culă fil­mu­lețe cu ma­ni­fes­tări vi­o­lente ale re­fu­gi­a­ți­lor îm­po­triva po­pu­la­ției lo­cale sau a po­li­ției. Fi­e­care ipo­teză are ta­băra ei de sus­ți­nă­tori, fi­e­care crede că ade­vă­rul este ex­clu­siv de par­tea sa. Dar dacă — de fapt — toate aceste ipo­teze sunt con­co­mi­tent și par­țial ade­vă­rate? Dacă prin­tre re­fu­gi­ați avem și dis­pe­rați și oport­u­niști și te­ro­riști și re­cal­ci­tranți și fa­na­tici? Dacă în in­ten­ția de a‑i ajuta ne de­mo­lăm pro­pria casă și pro­pria cultură?

Pe mai­da­nul pla­ne­tar, Ame­rica — jan­dar­mul lu­mii — și‑a luat con­ce­diu după ce a bă­gat zâ­za­nia în­tre huli­ga­nii pla­ne­tei. Îi lasă deci să se în­ca­iere după bu­nul loc plac, iar Eu­ropa se gă­sește să fie aia care își asumă con­se­cin­țele aces­tui tămbă­lău. Și pen­tru ca cir­cul să fie com­plet, be­ți­vul sa­tu­lui — Ru­sia — se bagă și el în scan­dal doar ca să‑i mai ațâțe pe unii con­tra al­tora. Ce-ar pu­tea ieși bun din toată po­ves­tea asta? De­si­gur, ni­mic. Însă ob­serv că doar noi, eu­ro­pe­nii, ar tre­bui să su­por­tăm con­se­cin­țele con­flic­tu­lui. Și nu pri­cep de ce.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...