Cum se fac legile României

Mesajul lui Iohan­nis din par­la­ment, despre frecven­tele schim­bări leg­isla­tive pe care cu toții le con­statăm, este corect și util. Tre­buie vor­bit despre asta, tre­buie adusă chestiunea în dez­batere pub­lică. Și chiar dacă unii vor spune că e tot o declar­ație, adică doar vorbe, tre­buie să recunoaștem că de undeva tre­buie început. O declar­ație este puțin, dar orice drum lung începe cu primul pas. Eu am însă pros­tul obi­cei de a încerca să imag­inez care sunt pașii urmă­tori, dru­mul care ne-ar putea rea­d­uce nor­mal­i­tatea. Și nu văd înainte decât ceață.

Avem un număr impre­sio­n­ant și inac­cept­abil de legi, legișoare, norme de apli­care și ordo­nanțe ale guver­nu­lui, căci leg­is­lația României n‑a fost nici­când izvorâtă dintr‑o anal­iză pre­al­a­bilă care să clar­i­fice o strate­gie sau o viz­iune gen­er­ală. Cu alte cuvinte, în loc să ne fi între­bat întâi CE fel de lib­ertăți, drep­turi și oblig­ații vrem să existe într-un dome­niu social sau eco­nomic și cum să stim­ulăm un anume sec­tor, aproape întot­deauna am con­statat exis­tența unor stări de fapt — de obi­cei necon­ven­abile — și ne-am pus prob­lema CUM să restricționăm lib­ertățile exis­tente, să con­trolăm activ­i­tatea cetățe­nilor și a per­soanelor juridice și să pedep­sim aba­ter­ile de la preved­er­ile legale. Ca de obi­cei am pus mereu căruța înain­tea cailor.

Dar expli­cația pen­tru această stare de fapt nu e lipsa de struc­tură a stat­u­lui român. Nu insti­tuți­ile sunt cele care ne lipsesc pen­tru a ne artic­ula leg­isla­tiv. Teo­retic tot ce am avea nevoie există — par­la­ment, guvern, curte con­sti­tuțion­ală, aso­ci­ații pro­fe­sion­ale juridice, ONG-uri. Mai puțin oamenii nece­sari pen­tru a crea conțin­u­tul legilor. Căci prob­lema reală — după păr­erea mea — este nivelul foarte scăzut de com­pe­tență pe care îl au par­la­men­tarii români. La nivelul aces­tui corp politic nu există edu­cația juridică nece­sară pen­tru a per­cepe fon­dul prob­lemelor cu care au de a face în activ­i­tatea par­la­men­tară. Și nu mă refer aici la edu­cația for­mală, adică absolvirea unei forme de învățământ juridic, ci la edu­cația gen­er­ală — politică, socială și eco­nom­ică — pe care orice par­la­men­tar ar tre­bui s‑o aibă. Nu poți vota legi dacă n‑ai o min­imă înțelegere a cadru­lui leg­isla­tiv gen­eral al României. Nu poți real­iza con­tradicți­ile și ero­r­ile log­ice dacă nu pri­cepi con­tex­tul gen­eral. Nu poți sesiza nece­sitățile leg­isla­tive atunci când mecan­is­mele juridice care guvernează funcționarea stat­u­lui și soci­etății îți sunt necunos­cute. Iar teo­ria aia cu colegii juriști care pregătesc infor­mări e un mare rahat. Este inac­cept­abil să votezi ca o oaie ceea ce ți‑a spus par­tidul, fără să știi ce con­secințe au măsurile pe care le susții sau cărora te opui.

Într-un ast­fel de con­text în care par­la­men­tarii sunt în cov­ârși­toarea lor majori­tate anal­fabeți juridic, chiar dacă de la ei se așteaptă legifer­area, legile din Româ­nia au fost gen­er­ate prin forța câtorva grupuri:

Uni­unea Euro­peană. Că am vrut sau nu, că ne‑a plă­cut sau nu, Europa prin insti­tuți­ile ei ne‑a obligat să adop­tăm anu­mite texte leg­isla­tive pen­tru a ne alinia celor­lalte state. Nu sunt foarte multe legi proven­ite din această cat­e­gorie.

Soci­etatea civilă. Rareori niște grupuri pro­fe­sion­ale sau sociale au reușit să deter­mine adoptarea unor legi. Cu toate astea, atunci când a exi­s­tat o mobi­lizare con­sis­tentă și per­se­v­er­entă, min­uni s‑au mai întâm­plat. Numărul lor e totuși mic pen­tru că soci­etatea civilă n‑a învățat nimic din puținele sale reușite și con­tinuă să man­i­feste o pasiv­i­tate vecină cu letar­gia.

Grupurile de interese. De aici intrăm pe terenul mar­ilor jucă­tori ai leg­is­lației. Pe lângă scu­tir­ile tem­po­rare de taxe și măsurile admin­is­tra­tive luate cu ded­i­cație pen­tru clien­tela politică a par­tidu­lui aflat la put­ere, par­la­men­tul a for­mu­lat și apro­bat legi care în mod vădit au favorizat anu­mite grupuri de interese. Alte­ori n‑au legiferat, ci dim­potrivă au lăsat să dom­nească o con­fuzie foarte prof­itabilă pen­tru diversele găști de "băieți deștepți", toți mem­bri sau spon­sori impor­tanți ai par­tide­lor. E greu de spus cât de multe ast­fel de legi s‑au dat, dar cred că o sta­tis­tică onestă ne-ar arăta că pro­cen­ta­jul e peste 20%.

Guver­nul. Cea mai impor­tantă sursă de legi, ordo­nanțe și norme a constituit‑o guvernarea în sine. Mai întot­deauna com­puse din indi­vizi incom­pe­tenți și lip­siți de o viz­iune strate­gică, cu pro­grame de guvernare de genul "să facem să fie bine ca să nu fie rău", guver­nele României s‑au izbit zil­nic de tot felul de prob­leme și incon­ve­niente prac­tice pe care nimeni nu le antic­i­pase. Incom­pe­tența are deza­van­ta­jul de a fi mereu sur­prinsă, luată pe neaștep­tate, dar în ace­lași timp ferm con­vinsă că prob­lema nu e la ea, ci la "mediul eco­nomic dinamic" în care operează. Din această con­tinuă sur­priză a guvernării coti­di­ene au rezul­tat o puzderie de acte nor­ma­tive con­tra­dic­torii și redun­dante, creând un hățiș greu de înțe­les pen­tru cineva care vrea să respecte leg­is­lația. Încă un motiv dat cetățean­u­lui de a căuta căile de ocol­ire a reg­ulii, încă un argu­ment pen­tru a‑l invita să apeleze la mită și furt.

Spuneam mai demult că orice can­di­dat pen­tru par­la­ment ar tre­bui să treacă printr-un exa­men care să con­firme că are min­imele cunoșt­ințe despre activ­i­tatea pe care o va presta. Că înțelege ce e aia un stat de drept, că știe ce conține con­sti­tuția țării și că are habar despre drep­turile omu­lui. N‑ar fi com­pli­cat să se facă această selecție și nici să se imag­ineze teste care să fie imposi­bil de fen­tat. Doar că — para­doxal — cei care ar tre­bui să-și insti­tuie ast­fel de bareme sunt exact cei care nu le-ar putea trece. Slabe sper­anțe să se întâm­ple prea curând.

În absența unei viz­iuni politice sta­bile și dura­bile, care să definească o intenție de dez­voltare pe urmă­torii 10–20 de ani și să fie susțin­ută de toate par­tidele impor­tante și fără un par­la­ment com­pe­tent în materie de legifer­are, e foarte com­pli­cat să faci ordine printre legile românești. Care să rămână și care să fie abro­gate? Care să le redis­cutăm? Răspun­sul este de fiecare dată: depinde. Depinde ce vrem să facem în viitor. Ori la această între­bare nu există nici un răspuns coer­ent. Sau mai bine zis există 20 de mil­ioane de răspun­suri diferite.

Va reuși Iohan­nis să treacă de faza declar­ați­ilor de bune intenții? Va găsi calea de a porni un proiect politic atât de mare?


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu