În România aproape nimeni nu dă doi bani pe faptul că un politician are doctorat sau vreun alt titlu. Nea Gheorghe nu are nici cea mai vagă urmă de interes față de specializarea științifică ce o are un candidat, e de ajuns dacă îi înjură cu pricepere pe ăia pe care nu‑i poate înghiți el, ăia despre care a aflat la televizor că distrug țara. Sau dacă dom’ primar i‑a zis să‑l voteze când i‑a promis a cincea oară că îi asfaltează ulița. Sau dacă a dat și el măcar un tricou și‑o pereche de cizme de cauciuc. Desigur, dacă cineva îl informează, rotunjește ochii a mirare și se arată impresionat de presupusa știință de carte a personajului, dar decizia lui de a‑l vota n‑are nici o legătură cu titlurile științifice pe care pretendentul la fotoliul de parlamentar le-ar avea sau nu.
Politicienii știu foarte bine cum se “aranjează” un titlu de doctor, de aceea își imaginează cu ușurință ce a presupus anexarea particulei dr. în fața numelui unui alt coleg. A‑și atașa această titulatură poate fi cel mult semnul unei competiții de imagine: adică ce, eu sunt mai prost, de ce să nu fiu și eu doctor? Firește, în rândul politicienilor se vor găsi întotdeauna și indivizi cu un nivel mai ridicat de pragmatism care își canalizează energia mai mult în zona afacerilor profitabile ce le pot face de pe urma poziției lor decât pe butaforia titulaturilor științifice sau academice.
Așadar social nu dăm nici o importanță doctoratului, iar moral știm toți că se obține adesea prin căi ilicite. Se naște întrebarea legitimă: de ce își mai doresc personajele politice astfel de titluri, dacă n‑au valoare nici în fața societății, nici în fața celorlalți politicieni? De ce țin morțiș să se poleiască cu aurul fals al unei glorii intelectuale la care niciodată nu vor avea acces pe căi oneste? De ce se expun riscului de a fi descoperiți ca ridicoli plagiatori, chinuindu-se apoi să se ascundă în spatele unor chichițe avocățești, ca să își păstreze titlul câștigat prin fraudă?
Nu știu care‑i răspunsul la această întrebare. Poate e pur și simplu un orgoliu nemăsurat. Poate e sentimentul că totul li se cuvine și, ocupați cum sunt cu destinele țării, li se va fi părând firesc să se facă rabat de la reguli pentru ei. Oricum ar lua doctoratul dacă și-ar pune mintea — vezi bine că sunt competenți și capabili — de ce să nu primească mai simplu și mai repede ceva ce le stă evident la îndemână, cât timp ei au grija țării și poporului?!?
Ori poate că e ceva mai complicat decât atât. Poate că am ajuns cumva să credem că falsul e ceva firesc, ba chiar dezirabil. Poate că de prin școală ni se sădește în minte ideea că orice creație este, de fapt, o compilație a altor lucruri spuse și gândite de alții, precum eseurile presupus originale de la materia literaturii române în care trebuie să asamblezi îndemânatic fragmente de critică literară enunțate de alții. Sau și mai simplu de atât, să copiezi cu mici schimbări teza colegului. Sau în mod mai elaborat, cum se procedează cu proiectele în facultăți unde profesorul — pentru șpaga potrivită — îți dă să copiezi un proiect mai vechi pe care ulterior i‑l vei prezenta tot lui pentru evaluare.
Și poate că această cultură a falsului începe și mai devreme, în forme și mai subtile, așa cum constată Karioka în povestea asta. Poate că, chiar și în numele unor bune intenții, strecurăm în mintea copiilor noștri că e mai puțin important dacă rezultatele lor se clădesc pe autenticitate și efort propriu, că tot ceea ce contează e să creeze aparențe drăguțe. Pentru că trebuie să‑i încurajăm pe micuți — nu‑i așa? — să nu se simtă complexați că ei nu pot fi originali, talentați și deștepți în orice domeniu artistic ori științific. Trebuie să le băgăm în cap că scopul scuză mijloacele — nu contează că altcineva a făcut desenul sau altcineva a scris eseul dacă ei astfel pot fi pictori și scriitori, iar noi putem fi mândri de ceea ce am realizat în viață. Nu e de colea să avem copii așa talentați, precis că măcar jumătate e meritul nostru.
Iar mai târziu și cu aceleași metode, ai noștri copii își vor dori să ajungă chiar și doctori în vreo știință. Apoi timpul va trece. Și peste mulți ani, când toate faptele lor mărunte vor fi devenit neînsemnată istorie, copiii noștri ajunși niște bătrâni vor putea spune cui o mai vrea să‑i asculte că ei sunt ditamai doctorii în nu-știu-care știință. Atâta doar că nimănui nu i‑a păsat și nici n‑o să‑i pese vreodată. Nici măcar lor.
Lasă un comentariu