Cum va fi la moartea lui Iliescu

Știu că toți vă între­bați unde e Raiul. Unii cre­deți că e în ceruri și că ăi mer­ituoși din­tre noi se înalță acolo după ce mor, ca să bine­merite de la Dom­nul o veșnică odi­hnă pe pășu­nile înverzite unde curge ambrozie și nec­tar. Alții cre­deți că e un fel de plan­etă nedescoper­ită, pe-aici prin vecină­tate, unde ajungem în mod mis­te­rios și ne con­tin­uăm viața într‑o îndestu­lare voioasă. Alții cre­deți că Raiul este de fapt o reîn­car­nare în altă ființă, ca să exper­i­men­tați viață încă o dată, dintr‑o altă per­spec­tivă. Iar alții din­tre voi nu cre­deți deloc în Rai și puneți această între­bare doar pen­tru a‑i ironiza pe cei care nu pot arăta cu dege­tul dru­mul spre el.

Habar n‑am unde e Raiul sau dacă el există. Dar ceea ce e limpede este că, dacă există, Româ­nia este poarta către el. Dacă cineva vrea să ajungă în Rai sau măcar să își dea cea mai bună șansă pen­tru asta, aici e locul unde tre­buie să vină. Desigur, nu e de ajuns să dev­ină român. Tre­buie să se mai stră­duie nițel. Tre­buie să caute în sinele său oarece tal­ente artis­tice și să se facă actor sau cân­tăreț, ori — dacă nu are aseme­nea îndemânări — să intre în politică. De îndată ce una din aceste metode a dat rezul­tate, suc­ce­sul este garan­tat. Căci la români artiștii și politi­cienii sunt îndată ce mor cetățeni de drept ai Raiu­lui.

De fi­e­care dată când se mai pră­pă­dește un ac­tor, de bă­trâ­nețe sau de boală, există un șir de ste­re­o­ti­puri care se spun și se fac. S‑a creat un soi de prac­tică bi­zară, un fel de ri­tual so­cial, care îl pune în prim plan — pen­tru ul­tima oară — pe ar­tis­tul de­ce­dat. E mu­sai ca el să fie pre­zen­tat mul­ți­mii într‑o in­sti­tu­ție cul­tu­rală, care își des­chide por­țile pu­bli­cu­lui ve­nit să își ia un ul­tim ră­mas bun de la tru­pul ne­în­su­fle­țit al ma­re­lui ar­tist. Mu­sai se pu­blică tot fe­lul de opi­nii ale co­le­gi­lor săi de brea­slă, fi­e­care dându-și cu pă­re­rea des­pre tra­ge­dia pier­de­rii ma­re­lui ta­lent.

Lasă că lu­mea ar­tiș­ti­lor este una plină de in­vi­dii și re­sen­ti­mente. Atunci când unul din­tre ei moare, există o lege ne­scrisă care cere im­pe­rios ca toate cri­ti­cile și toate cer­tu­rile să în­ce­teze în fa­voa­rea unui cor de apre­ci­eri la­u­da­tive la adresa de­func­tu­lui. Nu e o în­țe­le­gere pa­ra­fată în vreun fel, ci doar con­se­cința fi­rească a fi­rii umane: pen­tru că vor la rân­dul lor să fie lă­u­dați când se vor duce, tre­buie să vor­bească de bine pe cei ce se duc îna­in­tea lor. Des­pre morți nu­mai de bine.

Dacă ai fost politi­cian, mai ales unul cu tupeu și viz­ibil­i­tate, lucrurile se întâm­plă sim­i­lar. Că ai împroș­cat cu injurii pe toată lumea, că i‑ai spur­cat cu miz­eri­ile min­ci­u­nii și defăimării, că ai fost incom­pe­tent în mai tot ceea ce ai între­prins cu excepția par­venirii nu con­tează. Colegii de politică vor face uitate toate astea și-ți vor lăuda iubirea de nație, ded­i­cația politică, patri­o­tismul înflăcărat, spoind cu bidineaua neruși­nată a fățăr­ni­ciei toate scuipa­turile și gunoaiele pe care le-ai arun­cat.

Cât ai fost în viață te-au înju­rat și te-au descal­i­fi­cat fără milă. Ai fost un tâmpit și-un incom­pe­tent, dar aura morții te‑a trans­for­mat mirac­u­los într-un cetățean onor­a­bil și mer­ituos, căruia îi pavăm cu iscusite min­ci­uni dru­mul către Rai. La fel ca și artiștii, politi­cienii visează să li se facă și lor ace­lași rit­ual de tre­cere, când le‑o veni vre­mea să moară. Iar când ai fost și politi­cian și nițel artist, pre­cum Vadim Tudor, vei sta de‑a dreapta Tatălui. Corul de osanale nu se mai sfârșește și chiar și cei pe care i‑ai măcelărit cu vor­bele te vor adula.

Imaginați-vă cum va fi la moartea lui Ili­escu. Ce jale națion­ală! Ce mineri sfâși­ați de durere! Ce foste munci­toare de la Apaca dev­as­tate de tris­tețe! Și ce de‑a politi­cieni care se vor întrece în a sub­linia rolul istoric pe care Ili­escu l‑a avut cât a trăit! Un sin­gur lucru ne va lin­iști prob­a­bil: având în vedere abil­itățile sale spe­ciale, bătrânul comu­nist va fi cu sig­u­ranță ales președ­inte al Raiu­lui, detronând monarhia abso­lutistă a unui indi­vid care ne teror­izează de mii de ani cu acele zece porunci absurde. Și ast­fel recur­sul la uni­ver­sal­i­tate nu va mai eluda nici­când mean­drele con­cre­tu­lui.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu