La un mo­ment dat, nu mai știu să zic când, da’ în orice caz nu de­mult, am avut o re­ve­la­ție ve­cină cu ge­ni­a­li­ta­tea. Stă­team la coadă la casă într-un su­per­mar­ket de pe lângă casă când brusc mi-am dat seama că n‑ar mai tre­bui să cum­păr trei kile de morcov și două de ceapă de vreme ce n‑am ne­voie de­cât de pa­tru morcovi și o ceapă po­tri­vită. Drept pen­tru care m‑am dus fru­mos și-am răs­tur­nat le­gu­mele la lo­cul lor și-am pus în coș fix cât îmi tre­buia. Ca­siera m‑a pri­vit cu o oa­reși­care mi­rare: doar o ceapă? Am sfidat‑o im­per­ti­nent: da, fix o ceapă! Și sunt în con­ti­nu­are con­vins de va­li­di­ta­tea op­țiu­nii mele: de ce naiba să sto­chez acasă mân­care când în orice mo­ment pot să faci doi pași și să cum­peri ce ai ne­voie? O să vă po­ves­tesc într‑o zi des­pre ce con­se­cințe are sto­ca­tul ăsta ex­ce­siv — se cheamă efec­tul bullwhip.

La mine în car­tier nu‑s prea multe su­per­mar­ke­turi. Acum s‑a des­chis un Lidl, deci s‑a mai di­ver­si­fi­cat at­mosfera de sho­pping gas­tro-in­tes­ti­nal, dar mai îna­inte era doar non-sto­pul ăsta. Și pe-aici își fac cum­pă­ră­tu­rile o mul­țime de mun­ci­tori care lu­crează pe la ca­sele și blo­cu­rile care se con­stru­iesc în zonă — ăș­tia cum­pără sa­lam ieftin, bere la pet și con­serve de fa­sole cu cos­tiță, așa că tăn­ti­cile care vând sunt în­vă­țate cu cli­enți mai ru­di­men­tari. Cu tim­pul s‑au obiș­nuit și cu mine care cum­păr doi ar­dei, un do­v­le­cel sau o vâ­nătă cu ae­rul ce­lui mai so­fis­ti­cat con­nai­s­seur.

Aud însă că prin alte părți nu e chiar așa de sim­plu. O du­ducă mai ti­ne­rică, cu­noș­tință a unei cu­noș­tințe, are cam ace­leași me­tehne ne­con­su­me­riste, doar că și le exer­cită mult mai în bu­ri­cul târ­gu­lui de­cât mine. Și pe-acolo cică lu­mea rot­u­n­jește ochii cât far­fu­ri­oa­rele de ca­fea când te pre­zinți la casă cu un morcov și doi ar­dei. Fe­tei nu‑i prea pasă — bravo ei! — da’ cred că to­tuși a îm­pins lu­cru­rile nițe­luș prea departe.

Cică la un mo­ment dat era la raio­nul de meze­luri și un tip în fața ei a cum­pă­rat pa­ri­zer. Arăta oa­re­cum dră­guț, era ro­za­liu și pă­rea fin — pa­ri­zeru’, nu tipu’ —  și fe­tei i s‑a fă­cut poftă. Pe urmă și‑a amin­tit că nu e bine să mă­nânce pa­ri­zer pen­tru că a au­zit din ce e fă­cut, da’ și‑a zis că o poftă poate să-și facă și‑a ce­rut o fe­lie de pa­ri­zer. Tanti de la te­j­ghea a cam în­țe­pe­nit — cum adică o fe­lie? — Da, o fe­lie că mi‑e poftă, tă­i­ați o fe­lie de pa­ri­zer și o cân­tă­riți și mi‑o dați. — Adică o fe­lie groasă, așa de trei de­gete, sau cum? — Nu, nu, o fe­lie nor­mală, cum ați tă­iat și mai-na­inte. Vân­ză­toa­rea s‑a mu­tat de pe un pi­cior pe al­tul, tră­gând de timp pen­tru că nu știa ce să facă: au­ziți, don’­șoară, da’ dacă vă tai un colț și vă dau să gus­tați? Și‑a privit‑o în­țe­le­gă­toare ca și cum i‑ar fi dat de milă niște pa­ri­zer. Nu, vai de mine, am bani să cum­păr tot pa­ri­zeru’ din ma­ga­zin, da’ vreau doar o fe­lie.

Acasă a po­ves­tit la te­le­fon în­tâm­pla­rea cu mama ei, gos­po­dină tra­di­țio­na­listă dintr‑o urbe de pro­vin­cie, care a dojenit‑o și ea: vai de mine, mamă, da’ cum să te faci de râs și să cum­peri ca să­răn­to­cii doar o fe­lie de pa­ri­zer? — Păi și ce vro­iai mamă, să cum­păr pa­ri­zer cu sacu’ ca să de­mon­strez că sunt o doamnă?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Muresan Rodica

    po­ves­tea asta me­rita vreo 2 saci de like-uri, sa fie pen­tru toate doamnele


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.