La un moment dat, nu mai știu să zic când, da’ în orice caz nu demult, am avut o revelație vecină cu genialitatea. Stăteam la coadă la casă într-un supermarket de pe lângă casă când brusc mi-am dat seama că n‑ar mai trebui să cumpăr trei kile de morcov și două de ceapă de vreme ce n‑am nevoie decât de patru morcovi și o ceapă potrivită. Drept pentru care m‑am dus frumos și-am răsturnat legumele la locul lor și-am pus în coș fix cât îmi trebuia. Casiera m‑a privit cu o oareșicare mirare: doar o ceapă? Am sfidat‑o impertinent: da, fix o ceapă! Și sunt în continuare convins de validitatea opțiunii mele: de ce naiba să stochez acasă mâncare când în orice moment pot să faci doi pași și să cumperi ce ai nevoie? O să vă povestesc într‑o zi despre ce consecințe are stocatul ăsta excesiv — se cheamă efectul bullwhip.
La mine în cartier nu‑s prea multe supermarketuri. Acum s‑a deschis un Lidl, deci s‑a mai diversificat atmosfera de shopping gastro-intestinal, dar mai înainte era doar non-stopul ăsta. Și pe-aici își fac cumpărăturile o mulțime de muncitori care lucrează pe la casele și blocurile care se construiesc în zonă — ăștia cumpără salam ieftin, bere la pet și conserve de fasole cu costiță, așa că tănticile care vând sunt învățate cu clienți mai rudimentari. Cu timpul s‑au obișnuit și cu mine care cumpăr doi ardei, un dovlecel sau o vânătă cu aerul celui mai sofisticat connaisseur.
Aud însă că prin alte părți nu e chiar așa de simplu. O duducă mai tinerică, cunoștință a unei cunoștințe, are cam aceleași metehne neconsumeriste, doar că și le exercită mult mai în buricul târgului decât mine. Și pe-acolo cică lumea rotunjește ochii cât farfurioarele de cafea când te prezinți la casă cu un morcov și doi ardei. Fetei nu‑i prea pasă — bravo ei! — da’ cred că totuși a împins lucrurile nițeluș prea departe.
Cică la un moment dat era la raionul de mezeluri și un tip în fața ei a cumpărat parizer. Arăta oarecum drăguț, era rozaliu și părea fin — parizeru’, nu tipu’ — și fetei i s‑a făcut poftă. Pe urmă și‑a amintit că nu e bine să mănânce parizer pentru că a auzit din ce e făcut, da’ și‑a zis că o poftă poate să-și facă și‑a cerut o felie de parizer. Tanti de la tejghea a cam înțepenit — cum adică o felie? — Da, o felie că mi‑e poftă, tăiați o felie de parizer și o cântăriți și mi‑o dați. — Adică o felie groasă, așa de trei degete, sau cum? — Nu, nu, o felie normală, cum ați tăiat și mai-nainte. Vânzătoarea s‑a mutat de pe un picior pe altul, trăgând de timp pentru că nu știa ce să facă: auziți, don’șoară, da’ dacă vă tai un colț și vă dau să gustați? Și‑a privit‑o înțelegătoare ca și cum i‑ar fi dat de milă niște parizer. Nu, vai de mine, am bani să cumpăr tot parizeru’ din magazin, da’ vreau doar o felie.
Acasă a povestit la telefon întâmplarea cu mama ei, gospodină tradiționalistă dintr‑o urbe de provincie, care a dojenit‑o și ea: vai de mine, mamă, da’ cum să te faci de râs și să cumperi ca sărăntocii doar o felie de parizer? — Păi și ce vroiai mamă, să cumpăr parizer cu sacu’ ca să demonstrez că sunt o doamnă?
15:10
povestea asta merita vreo 2 saci de like-uri, sa fie pentru toate doamnele