Dragă Voltajule,
M‑am gândit să-ți scriu o scrisoare care să te lămurească în privința unor amănunte pe care se pare că le-ai pierdut din vedere în febra creației ultimului tău hit, “Din toată inima”. Am toată înțelegerea față de această scăpare. Muzica ta este o behăială țopăită care îți creează o stare de tembelism temporar — nu e deci de mirare că nu ți-ai dat seama ce tâmpenii ai scris în versuri. Dar să trecem la chestiunea concretă.
Admirabilele rime facile pe care le-ai compus se luptă din greu cu abundența de platitudini din versuri, pentru a ajunge la un moment dat la următoarea sintagmă:
Francezii poate că ar trebui
Să-nvețe că nu se pronunță „Brancuzi“
Regret, dar c’est la vie
Probabil că această idee tâmpită ți‑a venit de la acel Hagi din tine care “știe să dea gol” — după cum zici cu un vers-două mai înainte — dar care stă vizibil mai prost cu cartea. Dă-mi voie să te ajut. Constantin Brâncuși s‑a născut la Hobița, Gorj. A făcut școală la Craiova și apoi la București. Dacă rămânea pe meleagurile astea probabil că l‑ar fi chemat Costică Brâncuși și ar fi avut prin țară vreo două pietroaie cioplite pe care nimeni nu le-ar fi știut. Faptul că s‑a dus la Paris unde a avut contact cu marea cultură — adică muzee, lucrările altor sculptori mari, pictură șamd — l‑a ajutat să devină Brancuzi, unul dintre întemeietorii sculpturii moderne. Franța l‑a făcut mare, nu România.
Dacă argumentul ăsta nu îți ajunge, îți mai dau unul: în 1903 a sculptat un bust al lui Carol Davilla pentru care comisia de recepție (formată probabil din de-alde Hagi care știau să dea gol) n‑a vrut să‑i aprobe a doua tranșă din plată pe motiv că nasul generalului era prea mare, lipseau decorațiile din piept și epoleții nu erau bine așezați pe umerii bustului. Dacă ești curios să vezi aceste “grave erori”, poți să te duci în curtea Spitalului Militar și să te uiți cu ochii tăi — bustul e tot acolo și e considerat (azi) o capodoperă. Brâncuși s‑a mâniat și în semn de protest față de așa o imbecilitate a plecat pe jos la Paris, acolo unde de fapt își dorea să ajungă cu banii câștigați.
Am impresia că tot nu mă crezi. Atunci hai să-ți spun că în 1914 ministerul de interne din România i‑a comandat o lucrare care să‑l reprezinte pe Spiru Haret. Când a fost gata au respins‑o și au refuzat să o plătească. Nu le‑a plăcut. Brâncuși a rebotezat‑o Fântâna lui Narcis și a păstrat‑o în atelier, unde se află și acum, adică la Paris.
Tot nu te-am convins? În 1957 Brâncuși a murit și, în ciuda faptului că România nu i‑a arătat niciodată vreun semn de prețuire deși era celebru și recunoscut în intreaga lume, a lăsat toate lucrările sale statului român. Problema moștenirii a fost discutată în Academia Română, iar doi dintre academicieni au reușit să influențeze decizia în sensul refuzului donației, pe motiv că lucrările nu prezintă nici un fel de valoare artistică, iar artistul este un reprezentant al burgheziei decadente. Cei doi academicieni erau George Călinescu și Alexandru Graur, amândoi niște importanți intelectuali și niște lichele pupincuriste, pline de frustrări personale și de sentimente colaboraționiste față de noul regim comunist. Știi ce valoarea artistică au lucrările alea acum?
Așa că, dragă Voltajule, ușor cu Brâncuși-ul pe scări! E Brancuzi, că doar francezii au știut să‑l prețuiască. Désolé, mais așa‑i românul.
9:10
Excelent articol!
9:10
Dupa cite vad, tu esti un sustinator ai acelor asa zisi intelectuali, ai dreptate cind spui ca erau presiuni dar tot nu te obliga nimeni sa semnezi ceva fara sa vrei, puteau sa aleaga sa fie pupincuristi sau oameni corecti si sa renunte la functiile care le ocupau, daca nu erau de acord cu anumite lucruri care erau pusi sa le faca.
0:10
https://www.facebook.com/pcalistrat/videos/618020095006635/
Cred ca PARINTELE CALISTRAT ne vorbeste foarte frumos si se potriveste la ceea ce incerc eu sa spun. Mie personal imi place mult partea in care ni se spune ca unii dintre noi avem inclinatia sa .…SA JUDECAM , SA OSANDIM ‚SA CATALOGAM … ! Cu alte cuvinte noi suntem aceia care ridicam primii piatra .…! Poate e bine sa avem intelepciunea sa mai reflectam .
8:10
Nao merecem, nao.…