Nu de­mult, acum doar câ­teva zile în urmă, cam pe când sin­di­ca­tele din în­vă­țământ ne­go­ciau de zor cu gu­ver­nul mă­ri­rea cu 15% a sa­la­ri­i­lor, Mo­ise Gu­ran spu­nea că a da pur și sim­plu bani mai mulți pro­fe­so­ri­lor nu e o so­lu­ție. Și că gu­ver­nul acesta sau ori­care îi va urma tre­buie să pri­ceapă că ne­voia cea mai mare pe care o are sis­te­mul de în­vă­țământ azi este di­fe­ren­ți­e­rea sa­la­ri­i­lor pen­tru ca­drele di­dac­tice care pre­dau la țară, acolo unde ne­voia de edu­ca­ție este cea mai mare. Și mi-am zis atunci că are drep­tate.

Dar după aceea, timp de mai multe zile, ideea îmi tot re­ve­nea în minte. Oare asta e pro­blema, lipsa ca­dre­lor di­dac­tice care să vrea să lu­creze la țară? Ju­de­când după nive­lul tot mai scă­zut de edu­ca­ție al ce­lor din me­diul ru­ral, s‑ar zice că da. Și oare așa îi pu­tem con­vinge pe pro­fe­sori să pre­dea la țară, cu bani? Cât de mulți ar tre­bui să fie? De­si­gur cât să aco­pere și cos­tu­rile trans­por­tu­lui, și di­scon­for­tul na­ve­tei. Căci domnii și doam­nele pro­fe­soare vor lo­cui la oraș, deci tre­buie duși și aduși în fi­e­care zi. Alt­min­teri nu se poate, nu?

Dar de ce nu s‑ar pu­tea alt­fel? De ce n‑ar fi mai in­te­re­sant pen­tru un ca­dru di­dac­tic să pri­mească în fo­lo­sință o lo­cu­ință în co­mună, un apar­ta­ment de două-trei ca­mere, cu apă cu­rentă și ca­na­li­zare, cu bu­că­tă­rie și baie ci­vi­li­zată, poate și cu o mică gră­dină? De ce n‑am în­cu­raja ca­drele di­dac­tice să tră­i­ască în­tre cei pe care îi educă? Cum ar pu­tea să îi cu­noască su­fi­cient de bine, să le în­țe­leagă mo­dul de viață dacă nu tră­ind prin­tre ei?

Co­mu­nis­mul a obli­gat ca­drele di­dac­tice să meargă la țară. Pro­fe­so­rii ti­neri tre­bu­iau să stea cel pu­țin trei ani de sta­gi­a­tură la pos­tul pri­mit și abia apoi, dacă re­u­șeau să pri­mească ne­ga­ție de la in­spec­to­rat, pu­tea pleca în altă parte. Dar nu era sim­plu nici așa, căci acolo unde ajun­geai de­ve­neai su­pli­ni­tor, cu un sa­la­riu nu prea mare și cu o grijă în plus la în­ce­pu­tul fi­e­că­rui an șco­lar de a‑ți asi­gura norma de ore ca să-ți păs­trezi fra­gi­lul sta­tut de ca­dru di­dac­tic. Nu, nu era o fe­ri­cire ga­ran­tată să pleci de la pos­tul de ti­tu­lar din co­mună.

Dar în egală mă­sură îmi amin­tesc că erau des­tui co­pii care în­vă­ța­seră la școala din co­mună și care au ajuns apoi la fa­cul­tate. Iar a ajunge stu­dent nu era, așa cum e azi, o ches­tiune de bani. Exa­me­nele erau grele și con­cu­rența mare. Dacă co­pii de la sat ajun­geau stu­denți este și pen­tru că un­deva, prin co­mune în­de­păr­tate, niște ca­dre di­dac­tice își fă­ceau me­se­ria cu de­di­ca­ție. N‑o să spun aici că me­ri­tul e doar al lor, dar cu si­gu­ranță pu­neau niște te­me­lii mult mai trai­nice edu­ca­ției co­pi­i­lor de la sat față de ceea ce se în­tâm­plă azi.

Nu ne pu­tem în­toarce la obli­ga­ti­vi­ta­tea de a preda la țară. Însă mi se pare că sim­pla mo­ti­vare prin bani nu va ga­ranta o ca­li­tate mai bună a în­vă­țămân­tu­lui. Cred că tre­buie să fim mai cre­a­tivi și să ne ima­gi­năm cum am pu­tea să‑l re­gă­sim prin­tre pro­fe­so­rii ti­neri de azi pe dom­nul Tran­da­fir. Și apoi să‑l aju­tăm să tră­i­ască de­cent la țară, să îi dăm ceea ce are ne­voie ca să-și poată face me­se­ria cu pro­fe­sio­na­lism și să spe­răm că ast­fel va re­câștiga res­pec­tul acela pe care sa­tul îl avea cân­dva față de în­vă­ță­to­rii săi.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.