Căutându‑l pe domnul Trandafir

Nu demult, acum doar câteva zile în urmă, cam pe când sindi­catele din învățământ nego­ciau de zor cu guver­nul mărirea cu 15% a salari­ilor, Moise Guran spunea că a da pur și sim­plu bani mai mulți pro­fe­so­rilor nu e o soluție. Și că guver­nul acesta sau ori­care îi va urma tre­buie să priceapă că nevoia cea mai mare pe care o are sis­temul de învățământ azi este difer­ențierea salari­ilor pen­tru cadrele didac­tice care predau la țară, acolo unde nevoia de edu­cație este cea mai mare. Și mi-am zis atunci că are drep­tate.

Dar după aceea, timp de mai multe zile, ideea îmi tot reve­nea în minte. Oare asta e prob­lema, lipsa cadrelor didac­tice care să vrea să lucreze la țară? Judecând după nivelul tot mai scăzut de edu­cație al celor din mediul rural, s‑ar zice că da. Și oare așa îi putem convinge pe pro­fe­sori să pre­dea la țară, cu bani? Cât de mulți ar tre­bui să fie? Desigur cât să acopere și cos­turile trans­portu­lui, și dis­con­for­tul navetei. Căci dom­nii și doam­nele pro­fe­soare vor locui la oraș, deci tre­buie duși și aduși în fiecare zi. Alt­minteri nu se poate, nu?

Dar de ce nu s‑ar putea alt­fel? De ce n‑ar fi mai intere­sant pen­tru un cadru didac­tic să primească în folos­ință o locuință în comună, un aparta­ment de două-trei camere, cu apă curentă și canalizare, cu bucătărie și baie civ­i­lizată, poate și cu o mică grăd­ină? De ce n‑am încu­raja cadrele didac­tice să trăi­ască între cei pe care îi educă? Cum ar putea să îi cunoască sufi­cient de bine, să le înțe­leagă modul de viață dacă nu trăind printre ei?

Comu­nis­mul a obligat cadrele didac­tice să meargă la țară. Pro­fe­sorii tineri tre­buiau să stea cel puțin trei ani de sta­giatură la pos­tul primit și abia apoi, dacă reușeau să primească negație de la inspec­torat, putea pleca în altă parte. Dar nu era sim­plu nici așa, căci acolo unde ajungeai deve­neai suplin­i­tor, cu un salariu nu prea mare și cu o grijă în plus la începutul fiecărui an șco­lar de a‑ți asigura norma de ore ca să-ți păstrezi frag­ilul statut de cadru didac­tic. Nu, nu era o feri­cire garan­tată să pleci de la pos­tul de tit­u­lar din comună.

Dar în egală măsură îmi amintesc că erau des­tui copii care învățaseră la școala din comună și care au ajuns apoi la fac­ul­tate. Iar a ajunge stu­dent nu era, așa cum e azi, o chestiune de bani. Exam­enele erau grele și con­curența mare. Dacă copii de la sat ajungeau stu­denți este și pen­tru că undeva, prin comune înde­păr­tate, niște cadre didac­tice își făceau mese­ria cu ded­i­cație. N‑o să spun aici că mer­itul e doar al lor, dar cu sig­u­ranță puneau niște temelii mult mai trainice edu­cației copi­ilor de la sat față de ceea ce se întâm­plă azi.

Nu ne putem întoarce la oblig­a­tiv­i­tatea de a preda la țară. Însă mi se pare că sim­pla moti­vare prin bani nu va garanta o cal­i­tate mai bună a învățămân­tu­lui. Cred că tre­buie să fim mai cre­ativi și să ne imag­inăm cum am putea să‑l regăsim printre pro­fe­sorii tineri de azi pe dom­nul Trandafir. Și apoi să‑l ajutăm să trăi­ască decent la țară, să îi dăm ceea ce are nevoie ca să-și poată face mese­ria cu pro­fe­sion­al­ism și să sperăm că ast­fel va recâștiga respec­tul acela pe care satul îl avea cândva față de învăță­torii săi.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu