Se face destul de mult caz despre mania telefoanelor mobile, o boală socială care pare să facă ravagii în ultima vreme. Ne-am obișnuit să ne deconectăm de la mediul social în care trăim, plonjând cu nesaț în lumea digitală a amicițiilor virtuale, a empatiilor superficiale. Un like și-un share sunt mai frecvente forme de interacțiune între noi, populația urbană modernă, decât o mână de ajutor concretă în treburile cotidiene. Amicii dau like că ți-ai văruit casa, dar nu te poți baza pe ei că vor veni să pună mâna pe trafalet. Lumea dă like și going la nu știu ce protest, dar la fața locului nu ajunge nici a zecea parte dintre presupușii entuziaști.
Și ultima găselniță sunt locurile care afișează chiar la intrare că n‑au wifi, deci nu-ți poți folosi telefonul, invitându-și clienții să interacționeze direct. Foarte frumos, hai să dăm like și share și la chestia asta. După aia vom realiza că e doar un moft ca multe altele, căci dacă nu e wireless atunci comutăm pe 3 sau 4G, după posibilități și dotări și ne continuăm maratonul digital. Like, share, going. Dar chiar dacă cineva ar lua în serios această invitație la conversație, lucrurile n‑ar decurge mult mai bine. Am fost mereu curios să văd ce discută concetățenii mei atunci când au ocazia, așa că am tras cu urechea la subiectele pe care le abordează atunci când pun telefoanele deoparte. N‑aș putea spune că am tras niște concluzii încurajatoare.
Tinerele de vârsta liceului sporovăiesc cu nesaț despre băieți, despre haine și despre muzică, iar tinerii se dau în vânt după gagici, mașini și gadgeturi. Platitudinile și stupizeniile sunt probabil scuzabile prin prisma vârstei — în fond se află la vârsta superficialităților. Dacă înaintăm puțin în categoriile de vârstă subiectele domnișoarelor se mută spre shopping și cluburi, ale tinerilor domni rămân stabile: gagici, mașini, gadgeturi. Superficialitatea începe să devină îngrijorătoare. Câțiva ani mai încolo ca vârstă, tinerele doamne au deja un job și astfel apare un subiect nou: ce se întâmplă pe la servici dintr‑o perspectivă mondenă sau, pe românește, bârfă. Cine cu cine s‑a mai combinat, care proastă s‑a îmbrăcat ca dracu’, cine e clar că se culcă cu șefu’. Tinerii domni dau dovadă de o convingătoare consecvență: ei vorbesc de gagici, mașini și gadgeturi.
Pe urmă apare un moment de cotitură în viața tinerilor doamne și domni: fac copii. Și dintr‑o dată ele nu mai vorbesc despre altceva decât despre această senzațională și epocală realizare personală: cum am făcut căcuța și ce nuanțe coloristice avea, ce am mâncat noi azi, cum ne-am ridicat în funduleț, ce am citit pe nu știu care site de puericultură sau în vreo carte scrisă de cel mai la modă doctor de copii. Ei, serioși și perseverenți, ascultă discursul jumătăților proprii după care șușotesc între ei, de câte ori prind ocazia, despre gagici, mașini și gadgeturi.
După ce mai îmbătrânesc nițel, ei și ele devin ceva mai aplecați spre chestiunile serioase ale lumii din jurul lor. Pe vremea lor lucrurile erau altfel, cu siguranță mai bune. Profesionalismul lor, măsurat de anii trecuți prin varii companii și mai puțin de rezultate concrete, este greu încercat de generațiile noi care nu știu să facă nimic, însă au o mulțime de pretenții. Nimic nu mai e cum era, viitorul e gri întunecat. Când grupurile se împart pe sexe, vechile obiceiuri revin: ele vorbesc despre diete, iar ei despre gagici, mașini și gadgeturi.
E incredibil de șablonardă conversația noastră. Funcție de vârstă, sex și statut social se poate prognoza cu precizie remarcabilă despre ce vor discuta X, Y și Z atunci când se vor întâlni la vreun restaurant sau vreo sindrofie amicală. Politica — în sensul dezbaterii civice și a căutării de soluții pentru miile de probleme cu care societatea se confruntă — e repudiată rapid pentru că e aducătoare de certuri și nu-ți dorești să te sfădești cu amicii și anturajul. Cine știe, poate ai nevoie de ei cândva. Românii nu pot discuta despre politică, știu doar să se certe din ea. Cultura generală — ca sursă de potențiale conversații interesante — este endemică și pe cale de dispariție. Cărți nu mai citește nimeni. Filmele nu merită comentate decât superficial — l‑ai văzut pe ăla cu aia care vroia să‑l omoare pe ăla? nu! a, să te duci să‑l vezi, e foarte tare. Teatru? Ha!
Și totuși avem o nevoie de a interacționa și pe alte teme, iar în privința asta rețelele sociale sunt de neînlocuit. Căci, spre deosebire de o conversație normală, unde trebuie să contribui și tu ca să poți fi cu adevărat parte a ei, pe net poți doar să răsfoiești ceea ce au scris sau au fotografiat alții. Nu trebuie să exprimi ceva inteligibil. Nu trebuie să ai vreo competență asupra subiectului. Nici măcar nu te poate forța nimeni să ai o opinie. E suficient să like, să share sau să going.
Așa că, vedeți voi, îndemnul ăsta de a lăsa telefoanele și a vorbi între noi e bun, nu zic nu, dar rămâne totuși o întrebare deschisă: despre ce mai știm să vorbim?
Lasă un comentariu