A horse! A horse! My kingdom for a horse! Lecția pe care Shakespeare a încercat să ne‑o predea prin vorbele lui Richard al III-lea nu pare să fi avut prea mare succes. Ajungem prea des în situația disperată de a da orice pentru a salva ceea ce nu demult ni se părea că n‑avem cum să pierdem. Cam așa se întâmplă și cu turismul românesc. De 25 de ani discutăm despre faptul că el ar trebui să fie o sursă de venituri și de tot de 25 de ani nu facem decât să distrugem ceea ce există. De 25 de ani ne lăudăm că avem ce arăta străinilor. Și de 25 de ani începem enumerarea cu o afirmație: avem o natură extraordinară!
Așa e. Avem. Întrebarea este însă este ce facem cu extraordinaritatea ei. Dacă trebuie neapărat s‑o facem să producă bani. Și, dacă da, cum o transformăm în bani fără s‑o distrugem. La întrebările astea nu prea există niște răspunsuri clare. Ba, aș îndrăzni să afirm, nu există nici un răspuns. Nici măcar n‑am formulat întrebările la modul serios. Poate că a venit vremea s‑o facem. Nu pretind că dețin vreun adevăr absolut. Și nici nu mă încumet să vorbesc despre întreaga natură a României. Vreau doar să vă fac să vă gândiți — măcar pentru câteva minute — în modul cel mai serios cu putință la acest subiect: ce strategie ar trebui să avem pentru turismul montan?
Iubesc munții. Îmi place maiestuozitatea lor, forța tăcută pe care o exprimă, temeinicia trecerii lor prin timp. Și, în numele acestei admirații, mi se pare nimerit să încep prin a mă întreba: e bine să scoatem munții noștri la negoț, pe taraba economiei moderne? Ce putem vinde din munții noștri?
Prima opțiune și cea mai evidentă ar fi resursele lor subterane — sunt zone unde minereurile lor ne-ar putea aduce bani frumoși — vezi zona Roșia Montană. Dacă am merge pe calea asta, am îngădui utilajelor să le răscolească măruntaiele, să scoată tot ce‑i de preț în ei și să ne lase în urmă halde de steril și terenuri degradate pentru mulți ani. Ne vom alege poate cu niște bani care ne vor ajunge zece ani, poate douăzeci de ani. O parte îi vom cheltui ca să reparăm dezastrele ecologice produse. Și apoi? Când nu vom mai avea ce scoate din munți, ce vom face? Vom invita străinii să vină să ne viziteze haldele de steril?
A doua opțiune ar fi să vindem privilegiul de a vizita frumusețile lor. Să conservăm sălbăticia lor naturală și s‑o promovăm peste tot ca pe o raritate. Căci este o raritate. În Europa nu prea mai sunt locuri unde poți să te simți în mijlocul naturii virgine așa cum se întâmplă în munții Carpați. Să poftim străinii să vadă crestele munților noștri și să facem bani din tot ceea ce este adiacent turismului montan: echipament, taxe de acces, cazare, gastronomie, servicii de ghid montan, ture organizate, turism montan ecvestru, mountain biking, vânătoare cu aparatul foto sau cu camera video. Câți n‑ar vrea să petreacă o noapte la o stână autentică? Sau să vadă pe viu boncănitul cerbilor, toamna? Sau să parcurgă creasta Făgărașului pe cai de munte?
Pentru că nu putem să spunem că ne dau afară din casă veniturile economiei românești, aș înclina să cred că n‑ar trebui să respingem ideea de a face bani din turismul montan. Nu vom câștiga sume fabuloase precum cele de la Roșia Montană — nu vindem nici aur, nici petrol — dar am putea deveni în scurt timp referința pentru natura reală, locul unde vin cei care vor să vadă sălbăticia autentică. Sunt sigur că sunt mulți cei care și-ar dori asta. Dar cum am putea face asta? Din nou apare o alternativă.
Putem opta pentru stilul modern, occidental, al accesibilizării intense a munților, al instalării facilităților moderne cât mai sus, spre vârful muntelui. Facem Transalpine și Transbucegiuri, asfaltăm, construim pensiuni și cabane moderne, cu gaze și electricitate și aducem la 2000 de metri confortul din buricul orașului. Totul e la dispoziția turistului, la o răsucire de buton. Pe urmă îi așteptăm să sosească. Atâta doar că după ce vor vizita stațiunile noastre montane le vor compara invariabil cu cele din țările lor. De pildă vor compara Rânca cu Chamonix. Sau Bușteniul cu Davos. Credeți că‑i putem bate la arhitectura stațiunilor sau la calitatea serviciilor? Putem să‑i concurăm la confort și spectaculozitatea peisajului? Dacă ați răspuns că da, mai gândiți-vă o dată.
Putem opta însă pentru stilul natural, sălbatic, pe care ni‑l oferă Carpații. Puncte de acces mai puține, la baza muntelui, bine echipate cu pensiuni, restaurante și magazine de echipament, locuri unde găsești servicii de ghid montan, unde se organizează ture pe cai sau pe biciclete și excursii de vânătoare foto cu specialiști care să conducă amatorii la locurile prielnice pentru observație. În loc de drumuri asfaltate bagi bani în marcarea exemplară a traseelor montane și în refugii suficiente numeric și aprovizionate corespunzător cu hrană. Nu e nevoie de condiții de cinci stele, dimpotrivă, un minim necesar ca să dai siguranța că drumețul are unde să bea un ceai cald, să mănânce ceva ca să-și refacă forțele, să doarmă fără grija intemperiilor. Cu ce vor compara asta turiștii străini? Unde mai găsesc frumusețea naturală a drumului prin sălbăticie? Unde mai au ocazia să se abată pe la stână și să mănânce un bulz? Asta înțeleg eu prin a valorifica un avantaj competitiv.
O să întrebați cum se pot construi și aproviziona mai multe refugii montane. De construit le construiești mai greu, e drept. Le proiectezi și pregătești jos, la poalele muntelui, apoi urci materialele de construcții și componentele cu elicopterul și le asamblezi sus pe munte. Aș imagina refugiile mult mai mari, capabile să primească 30–40 de oameni. Le-aș încredința unui cabanier (nu știu cum s‑ar numi altfel) care ar sta acolo permanent. Aș face o anexă specială pentru Salvamont, pe care s‑o poată folosi oricând au nevoie. Aș dota refugiul cu materiale medicale de prim ajutor și medicamente de bază. Aș transporta hrană cu tractoare până la capătul drumului forestier și de acolo cu catâri sau cai de munte le-aș urca la refugiu. Nu mă gândesc la fripturi și ciorbe, ci la alimente ușor de păstrat: salamuri și brânzeturi uscate, paste, orez, pesmeți, biscuiți, miere, glucoză. Aș pune panouri solare pe fiecare refugiu ca să se poată încărca telefoanele și GPS-urile turiștilor. Le-aș dota cu priciuri solide și poate cu saltele simple, umplute cu paie. Și cu o toaletă exterioară, simplă, dar igienică. Iar acolo unde constat că trec mulți turiști aș face nu un refugiu, ci o cabană.
Nu e deloc imposibil ce spun eu aici. Sunt sigur că s‑ar găsi suficienți doritori să ia în responsabilitate câte un refugiu. Construcția n‑ar costa o avere, iar aprovizionarea s‑ar amortiza din vânzări. N‑ar trebui să ne frământe profitabilitatea fiecărui refugiu în parte, ci a turismului montan în ansamblu. Căci chiar dacă un refugiu costa mai mult decât se câștigă din vânzările lui directe, turiștii vor lăsa banii lor altundeva și prin taxe se vor întoarce la buget.
Cam așa îmi imaginez eu o strategie pentru turism montan. Combinată cu o educație intensă în favoarea mișcării în aer liber, în natură, cu câteva școli de montaniarzi unde să fie explicate regulile echipării montane, ale parcurgerii traseelor, ale primului ajutor. Cu ture organizate pentru începători și pentru copii. Cu promovare intensă către turiștii străini. E departe de ceea ce se întâmplă azi, dar nu e departe de ceea ce s‑ar putea realiza.
Și dacă a alege între opțiunile de mai sus vi se pare greu sau discutabil, poate că ar trebui să vă răspundeți la o întrebare simplă: ce dorim să promovăm ca stat, ca națiune? Câștigurile imediate ale unor antreprenori privați, făcute pe seama turistului burtos, urcat în vârf de munte pe șosele moderne și îmbuibat cu mici și bere? Sau câștigul greu de cuantificat în bani de a avea mai mulți oameni care-și găsesc sursa de sănătate în drumețiile montane? Ce e mai important: profitul unora sau sănătatea multora?
14:10
sa‑l intorci pe roman catre mama Natura si cu spatele spre mici si bere mi se pare un proiect aproape utopic, s‑a cam pierdut respectul fata de Natura de aceea arata muntii nostri asa cum arata
11:10
Cred că totul se poate face cu niște investiții minime bine plasate, dar astea sunt chestii pe care nu le vezi din birou, de la “Centrală”. Strategiile se fac pe măsură ce te lovești de varii probleme pe teren (apă, adăpost, hrană, orientare, siguranță etc.).
Promovarea în sine aș delega‑o către oamenii de rând, aleși din cei care ies frecvent pe teren. Le-aș încredința câte o cameră video, una foto, diurnă și bani de transport și i‑aș trimite o lună prin țară, cu obligația de a furniza materiale foto, video, texte în minim 2 limbi și o listă de probleme întâlnite.