A horse! A horse! My kin­gdom for a horse! Lec­ția pe care Sha­kes­peare a în­cer­cat să ne‑o pre­dea prin vor­bele lui Ri­chard al III-lea nu pare să fi avut prea mare suc­ces. Ajun­gem prea des în si­tu­a­ția dis­pe­rată de a da orice pen­tru a salva ceea ce nu de­mult ni se pă­rea că n‑avem cum să pier­dem. Cam așa se în­tâm­plă și cu tu­ris­mul ro­mâ­nesc. De 25 de ani dis­cu­tăm des­pre fap­tul că el ar tre­bui să fie o sursă de ve­ni­turi și de tot de 25 de ani nu fa­cem de­cât să dis­tru­gem ceea ce există. De 25 de ani ne lă­u­dăm că avem ce arăta stră­i­ni­lor. Și de 25 de ani în­ce­pem enu­me­ra­rea cu o afir­ma­ție: avem o na­tură extraordinară!

Așa e. Avem. În­tre­ba­rea este însă este ce fa­cem cu ex­tra­or­di­na­ri­ta­tea ei. Dacă tre­buie ne­a­pă­rat s‑o fa­cem să pro­ducă bani. Și, dacă da, cum o trans­for­măm în bani fără s‑o dis­tru­gem. La în­tre­bă­rile as­tea nu prea există niște răs­pun­suri clare. Ba, aș în­drăzni să afirm, nu există nici un răs­puns. Nici mă­car n‑am for­mu­lat în­tre­bă­rile la mo­dul se­rios. Poate că a ve­nit vre­mea s‑o fa­cem. Nu pre­tind că de­țin vreun ade­văr ab­so­lut. Și nici nu mă în­cu­met să vor­besc des­pre în­treaga na­tură a Ro­mâ­niei. Vreau doar să vă fac să vă gân­diți — mă­car pen­tru câ­teva mi­nute — în mo­dul cel mai se­rios cu pu­tință la acest su­biect: ce stra­te­gie ar tre­bui să avem pen­tru tu­ris­mul montan?

Iu­besc mun­ții. Îmi place ma­ies­tu­o­zi­ta­tea lor, forța tă­cută pe care o ex­primă, te­me­i­ni­cia tre­ce­rii lor prin timp. Și, în nu­mele aces­tei ad­mi­ra­ții, mi se pare ni­me­rit să în­cep prin a mă în­treba: e bine să scoa­tem mun­ții noș­tri la ne­goț, pe ta­raba eco­no­miei mo­derne? Ce pu­tem vinde din mun­ții noștri?

Prima op­țiune și cea mai evi­dentă ar fi re­sur­sele lor sub­te­rane — sunt zone unde mi­ne­re­u­rile lor ne-ar pu­tea aduce bani fru­moși — vezi zona Ro­șia Montană. Dacă am merge pe ca­lea asta, am în­gă­dui uti­la­je­lor să le ră­sco­lească mă­run­ta­iele, să scoată tot ce‑i de preț în ei și să ne lase în urmă halde de ste­ril și te­re­nuri de­gra­date pen­tru mulți ani. Ne vom alege poate cu niște bani care ne vor ajunge zece ani, poate do­uă­zeci de ani. O parte îi vom chel­tui ca să re­pa­răm dez­as­trele eco­lo­gice pro­duse. Și apoi? Când nu vom mai avea ce scoate din munți, ce vom face? Vom in­vita stră­i­nii să vină să ne vi­zi­teze hal­dele de steril?

A doua op­țiune ar fi să vin­dem pri­vi­le­giul de a vi­zita fru­mu­se­țile lor. Să con­ser­văm săl­bă­ti­cia lor na­tu­rală și s‑o pro­mo­văm peste tot ca pe o ra­ri­tate. Căci este o ra­ri­tate. În Eu­ropa nu prea mai sunt lo­curi unde poți să te simți în mij­lo­cul na­tu­rii vir­gine așa cum se în­tâm­plă în mun­ții Car­pați. Să poftim stră­i­nii să vadă cres­tele mun­ți­lor noș­tri și să fa­cem bani din tot ceea ce este ad­ia­cent tu­ris­mu­lui montan: echi­pa­ment, taxe de ac­ces, ca­zare, gas­tro­no­mie, ser­vi­cii de ghid montan, ture or­ga­ni­zate, tu­rism montan ec­ves­tru, mo­un­tain bi­king, vâ­nă­toare cu apa­ra­tul foto sau cu ca­mera vi­deo. Câți n‑ar vrea să pe­treacă o noapte la o stână au­ten­tică? Sau să vadă pe viu bon­că­ni­tul cer­bi­lor, toamna? Sau să par­curgă cre­asta Fă­gă­ra­șu­lui pe cai de munte?

Pen­tru că nu pu­tem să spu­nem că ne dau afară din casă ve­ni­tu­rile eco­no­miei ro­mâ­nești, aș în­clina să cred că n‑ar tre­bui să res­pin­gem ideea de a face bani din tu­ris­mul montan. Nu vom câștiga sume fa­bu­loase pre­cum cele de la Ro­șia Montană — nu vin­dem nici aur, nici pe­trol — dar am pu­tea de­veni în scurt timp re­fe­rința pen­tru na­tura re­ală, lo­cul unde vin cei care vor să vadă săl­bă­ti­cia au­ten­tică. Sunt si­gur că sunt mulți cei care și-ar dori asta. Dar cum am pu­tea face asta? Din nou apare o alternativă.

Pu­tem opta pen­tru sti­lul mo­dern, oc­ci­den­tal, al ac­ce­si­bi­li­ză­rii in­tense a mun­ți­lor, al in­sta­lă­rii fa­ci­li­tă­ți­lor mo­derne cât mai sus, spre vâr­ful mun­te­lui. Fa­cem Tran­sal­pine și Transbu­ce­giuri, as­fal­tăm, con­struim pen­siuni și ca­bane mo­derne, cu gaze și elec­tri­ci­tate și adu­cem la 2000 de me­tri con­for­tul din bu­ri­cul ora­șu­lui. To­tul e la dis­po­zi­ția tu­ris­tu­lui, la o ră­su­cire de bu­ton. Pe urmă îi aș­tep­tăm să so­sească. Atâta doar că după ce vor vi­zita sta­țiu­nile noas­tre montane le vor com­para in­va­ri­a­bil cu cele din ță­rile lor. De pildă vor com­para Rânca cu Cha­mo­nix. Sau Buș­te­niul cu Da­vos. Cre­deți că‑i pu­tem bate la ar­hi­tec­tura sta­țiu­ni­lor sau la ca­li­ta­tea ser­vi­ci­i­lor? Pu­tem să‑i con­cu­răm la con­fort și spec­ta­cu­lo­zi­ta­tea pe­i­sa­ju­lui? Dacă ați răs­puns că da, mai gân­diți-vă o dată.

Pu­tem opta însă pen­tru sti­lul na­tu­ral, săl­ba­tic, pe care ni‑l oferă Car­pa­ții. Puncte de ac­ces mai pu­ține, la baza mun­te­lui, bine echi­pate cu pen­siuni, res­ta­u­rante și ma­ga­zine de echi­pa­ment, lo­curi unde gă­sești ser­vi­cii de ghid montan, unde se or­ga­ni­zează ture pe cai sau pe bi­ci­clete și ex­cur­sii de vâ­nă­toare foto cu spe­cia­liști care să con­ducă ama­to­rii la lo­cu­rile priel­nice pen­tru ob­ser­va­ție. În loc de dru­muri as­fal­tate bagi bani în mar­ca­rea exem­plară a tra­se­e­lor montane și în re­fu­gii su­fi­ciente nu­me­ric și apro­vi­zio­nate co­res­pun­ză­tor cu hrană. Nu e ne­voie de con­di­ții de cinci stele, dim­po­trivă, un mi­nim ne­ce­sar ca să dai si­gu­ranța că dru­me­țul are unde să bea un ceai cald, să mă­nânce ceva ca să-și re­facă for­țele, să doarmă fără grija in­tem­pe­ri­i­lor. Cu ce vor com­para asta tu­riș­tii stră­ini? Unde mai gă­sesc fru­mu­se­țea na­tu­rală a dru­mu­lui prin săl­bă­ti­cie? Unde mai au oca­zia să se abată pe la stână și să mă­nânce un bulz? Asta în­țe­leg eu prin a va­lo­ri­fica un avan­taj competitiv.

O să în­tre­bați cum se pot con­strui și apro­vi­ziona mai multe re­fu­gii montane. De con­struit le con­stru­iești mai greu, e drept. Le pro­iec­tezi și pre­gă­tești jos, la poa­lele mun­te­lui, apoi urci ma­te­ri­a­lele de con­struc­ții și com­po­nen­tele cu eli­cop­te­rul și le asam­blezi sus pe munte. Aș ima­gina re­fu­gi­ile mult mai mari, ca­pa­bile să pri­mească 30–40 de oa­meni. Le-aș în­cre­dința unui ca­ba­nier (nu știu cum s‑ar numi alt­fel) care ar sta acolo per­ma­nent. Aș face o anexă spe­cială pen­tru Sal­va­mont, pe care s‑o poată fo­losi ori­când au ne­voie. Aș dota re­fu­giul cu ma­te­ri­ale me­di­cale de prim aju­tor și me­di­ca­mente de bază. Aș trans­porta hrană cu trac­toare până la ca­pă­tul dru­mu­lui fo­res­tier și de acolo cu ca­târi sau cai de munte le-aș urca la re­fu­giu. Nu mă gân­desc la frip­turi și ciorbe, ci la ali­mente ușor de păs­trat: sa­la­muri și brân­ze­turi us­cate, paste, orez, pes­meți, bis­cu­iți, mi­ere, glu­coză. Aș pune pa­no­uri so­lare pe fi­e­care re­fu­giu ca să se poată în­cărca te­le­foa­nele și GPS-urile tu­riș­ti­lor. Le-aș dota cu pri­ciuri so­lide și poate cu sal­tele sim­ple, um­plute cu paie. Și cu o toa­letă ex­te­ri­oară, sim­plă, dar igie­nică. Iar acolo unde con­stat că trec mulți tu­riști aș face nu un re­fu­giu, ci o cabană.

Nu e de­loc im­po­si­bil ce spun eu aici. Sunt si­gur că s‑ar găsi su­fi­cienți do­ri­tori să ia în res­pon­sa­bi­li­tate câte un re­fu­giu. Con­struc­ția n‑ar costa o avere, iar apro­vi­zio­na­rea s‑ar amor­tiza din vân­zări. N‑ar tre­bui să ne frământe pro­fi­ta­bi­li­ta­tea fi­e­că­rui re­fu­giu în parte, ci a tu­ris­mu­lui montan în an­sam­blu. Căci chiar dacă un re­fu­giu costa mai mult de­cât se câștigă din vân­ză­rile lui di­recte, tu­riș­tii vor lăsa ba­nii lor alt­un­deva și prin taxe se vor în­toarce la buget.

Cam așa îmi ima­gi­nez eu o stra­te­gie pen­tru tu­rism montan. Com­bi­nată cu o edu­ca­ție in­tensă în fa­voa­rea miș­că­rii în aer li­ber, în na­tură, cu câ­teva școli de monta­ni­arzi unde să fie ex­pli­cate re­gu­lile echi­pă­rii montane, ale par­cur­ge­rii tra­se­e­lor, ale pri­mu­lui aju­tor. Cu ture or­ga­ni­zate pen­tru în­ce­pă­tori și pen­tru co­pii. Cu pro­mo­vare in­tensă că­tre tu­riș­tii stră­ini. E de­parte de ceea ce se în­tâm­plă azi, dar nu e de­parte de ceea ce s‑ar pu­tea realiza.

Și dacă a alege în­tre op­țiu­nile de mai sus vi se pare greu sau dis­cu­ta­bil, poate că ar tre­bui să vă răs­pun­deți la o în­tre­bare sim­plă: ce do­rim să pro­mo­văm ca stat, ca na­țiune? Câști­gu­rile ime­di­ate ale unor an­tre­pre­nori pri­vați, fă­cute pe seama tu­ris­tu­lui bu­r­tos, ur­cat în vârf de munte pe șo­sele mo­derne și îm­bu­i­bat cu mici și bere? Sau câști­gul greu de cu­an­ti­fi­cat în bani de a avea mai mulți oa­meni care-și gă­sesc sursa de să­nă­tate în dru­me­ți­ile montane? Ce e mai im­por­tant: pro­fi­tul unora sau să­nă­ta­tea multora?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Muresan Rodica

    sa‑l in­torci pe ro­man ca­tre mama Na­tura si cu spa­tele spre mici si bere mi se pare un pro­iect aproape uto­pic, s‑a cam pier­dut res­pec­tul fata de Na­tura de aceea arata mun­tii nos­tri asa cum arata

  2. Alex

    Cred că to­tul se poate face cu niște in­ves­ti­ții mi­nime bine pla­sate, dar as­tea sunt ches­tii pe care nu le vezi din bi­rou, de la “Cen­trală”. Stra­te­gi­ile se fac pe mă­sură ce te lo­vești de va­rii pro­bleme pe te­ren (apă, adă­post, hrană, orien­tare, si­gu­ranță etc.).
    Pro­mo­va­rea în sine aș delega‑o că­tre oa­me­nii de rând, aleși din cei care ies frec­vent pe te­ren. Le-aș în­cre­dința câte o ca­meră vi­deo, una foto, diurnă și bani de trans­port și i‑aș tri­mite o lună prin țară, cu obli­ga­ția de a fur­niza ma­te­ri­ale foto, vi­deo, texte în mi­nim 2 limbi și o listă de pro­bleme întâlnite.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.