O strategie pentru turismul montan

A horse! A horse! My king­dom for a horse! Lecția pe care Shake­speare a încer­cat să ne‑o pre­dea prin vor­bele lui Richard al III-lea nu pare să fi avut prea mare suc­ces. Ajungem prea des în situ­ația dis­per­ată de a da orice pen­tru a sal­va ceea ce nu demult ni se părea că n‑avem cum să pier­dem. Cam așa se întâm­plă și cu tur­is­mul româ­nesc. De 25 de ani dis­cutăm despre fap­tul că el ar tre­bui să fie o sursă de ven­i­turi și de tot de 25 de ani nu facem decât să dis­trugem ceea ce există. De 25 de ani ne lăudăm că avem ce ară­ta străinilor. Și de 25 de ani începem enu­mer­area cu o afir­mație: avem o natură extra­or­di­nară!

Așa e. Avem. Între­barea este însă este ce facem cu extra­or­di­nar­i­tatea ei. Dacă tre­buie neapărat s‑o facem să pro­ducă bani. Și, dacă da, cum o trans­for­măm în bani fără s‑o dis­trugem. La între­bările astea nu prea există niște răspun­suri clare. Ba, aș îndrăzni să afirm, nu există nici un răspuns. Nici măcar n‑am for­mu­lat între­bările la mod­ul serios. Poate că a ven­it vre­mea s‑o facem. Nu pretind că dețin vre­un ade­văr abso­lut. Și nici nu mă înc­umet să vorbesc despre întrea­ga natură a României. Vreau doar să vă fac să vă gândiți — măcar pen­tru câte­va minute — în mod­ul cel mai serios cu putință la acest subiect: ce strate­gie ar tre­bui să avem pen­tru tur­is­mul mon­tan?

Iubesc munții. Îmi place maies­tuoz­i­tatea lor, forța tăcută pe care o exprimă, temeini­cia tre­cerii lor prin timp. Și, în numele aces­tei admi­rații, mi se pare nimer­it să încep prin a mă între­ba: e bine să scoatem munții noștri la negoț, pe tara­ba economiei mod­erne? Ce putem vin­de din munții noștri?

Pri­ma opți­une și cea mai evi­den­tă ar fi resurse­le lor sub­ter­ane — sunt zone unde minereurile lor ne-ar putea aduce bani fru­moși — vezi zona Roșia Mon­tană. Dacă am merge pe calea asta, am îngă­dui uti­la­jelor să le răs­colească mărun­taiele, să scoată tot ce‑i de preț în ei și să ne lase în urmă halde de ster­il și terenuri degra­date pen­tru mulți ani. Ne vom alege poate cu niște bani care ne vor ajunge zece ani, poate douăze­ci de ani. O parte îi vom chel­tui ca să reparăm deza­s­trele eco­log­ice pro­duse. Și apoi? Când nu vom mai avea ce scoate din munți, ce vom face? Vom invi­ta străinii să vină să ne viziteze haldele de ster­il?

A doua opți­une ar fi să vin­dem priv­i­legiul de a vizita fru­musețile lor. Să con­servăm săl­băti­cia lor nat­u­rală și s‑o pro­movăm peste tot ca pe o rar­i­tate. Căci este o rar­i­tate. În Europa nu prea mai sunt locuri unde poți să te simți în mijlocul naturii vir­gine așa cum se întâm­plă în munții Carpați. Să pof­tim străinii să vadă crestele munților noștri și să facem bani din tot ceea ce este adi­a­cent tur­is­mu­lui mon­tan: echipa­ment, taxe de acces, cazare, gas­tronomie, ser­vicii de ghid mon­tan, ture orga­ni­zate, tur­ism mon­tan ecvestru, moun­tain bik­ing, vână­toare cu aparat­ul foto sau cu cam­era video. Câți n‑ar vrea să petreacă o noapte la o stână aut­en­tică? Sau să vadă pe viu bon­căni­t­ul cer­bilor, toam­na? Sau să par­curgă creas­ta Făgărașu­lui pe cai de munte?

Pen­tru că nu putem să spunem că ne dau afară din casă ven­i­turile economiei românești, aș încli­na să cred că n‑ar tre­bui să resp­ingem ideea de a face bani din tur­is­mul mon­tan. Nu vom câști­ga sume fab­u­loase pre­cum cele de la Roșia Mon­tană — nu vin­dem nici aur, nici petrol — dar am putea deveni în scurt timp refer­ința pen­tru natu­ra reală, locul unde vin cei care vor să vadă săl­băti­cia aut­en­tică. Sunt sig­ur că sunt mulți cei care și-ar dori asta. Dar cum am putea face asta? Din nou apare o alter­na­tivă.

Putem opta pen­tru stilul mod­ern, occi­den­tal, al acce­si­bi­lizării intense a munților, al instalării facil­ităților mod­erne cât mai sus, spre vâr­ful muntelui. Facem Transalpine și Trans­bucegiuri, asfaltăm, con­stru­im pen­si­u­ni și cabane mod­erne, cu gaze și elec­tric­i­tate și aducem la 2000 de metri con­for­tul din buricul orașu­lui. Totul e la dis­poz­iția tur­is­tu­lui, la o răsu­cire de buton. Pe urmă îi aștep­tăm să sosească. Atâ­ta doar că după ce vor vizita stați­u­nile noas­tre mon­tane le vor com­para invari­abil cu cele din țările lor. De pildă vor com­para Rân­ca cu Cha­monix. Sau Buște­ni­ul cu Davos. Cre­deți că‑i putem bate la arhi­tec­tura stați­u­nilor sau la cal­i­tatea ser­vici­ilor? Putem să‑i con­curăm la con­fort și spec­tac­u­loz­i­tatea peisaju­lui? Dacă ați răspuns că da, mai gândiți-vă o dată.

Putem opta însă pen­tru stilul nat­ur­al, săl­bat­ic, pe care ni‑l oferă Carpații. Puncte de acces mai puține, la baza muntelui, bine echipate cu pen­si­u­ni, restau­rante și mag­a­zine de echipa­ment, locuri unde găsești ser­vicii de ghid mon­tan, unde se orga­nizează ture pe cai sau pe bici­clete și excur­sii de vână­toare foto cu spe­cial­iști care să con­ducă ama­torii la locurile priel­nice pen­tru obser­vație. În loc de dru­muri asfal­tate bagi bani în mar­carea exem­plară a traseelor mon­tane și în refugii sufi­ciente numer­ic și aprovizion­ate core­spun­ză­tor cu hrană. Nu e nevoie de condiții de cin­ci stele, dim­potrivă, un min­im nece­sar ca să dai sig­u­ranța că drumețul are unde să bea un ceai cald, să mănânce ceva ca să-și refacă forțele, să doar­mă fără gri­ja intem­peri­ilor. Cu ce vor com­para asta turiștii străi­ni? Unde mai găs­esc fru­musețea nat­u­rală a dru­mu­lui prin săl­băti­cie? Unde mai au ocazia să se abată pe la stână și să mănânce un bulz? Asta înțe­leg eu prin a val­ori­fi­ca un avan­taj com­pet­i­tiv.

O să între­bați cum se pot con­strui și aproviziona mai multe refugii mon­tane. De con­stru­it le con­stru­iești mai greu, e drept. Le proiectezi și pregătești jos, la poalele muntelui, apoi urci mate­ri­alele de con­strucții și com­po­nen­tele cu eli­copterul și le asam­blezi sus pe munte. Aș imag­i­na refugi­ile mult mai mari, capa­bile să primească 30–40 de oameni. Le-aș încred­ința unui caban­ier (nu știu cum s‑ar numi alt­fel) care ar sta aco­lo per­ma­nent. Aș face o anexă spe­cială pen­tru Sal­va­mont, pe care s‑o poată folosi oricând au nevoie. Aș dota refugiul cu mate­ri­ale med­icale de prim aju­tor și medica­mente de bază. Aș trans­porta hrană cu trac­toare până la capă­tul dru­mu­lui foresti­er și de aco­lo cu catâri sau cai de munte le-aș urca la refugiu. Nu mă gân­de­sc la frip­turi și ciorbe, ci la ali­mente ușor de păs­trat: sala­muri și brânze­turi uscate, paste, orez, pes­meți, bis­cuiți, miere, glu­coză. Aș pune panouri solare pe fiecare refugiu ca să se poată încăr­ca tele­foanele și GPS-urile turiștilor. Le-aș dota cu pri­ci­uri solide și poate cu saltele sim­ple, umplute cu paie. Și cu o toaletă exte­rioară, sim­plă, dar igien­ică. Iar aco­lo unde con­stat că trec mulți turiști aș face nu un refugiu, ci o cabană.

Nu e deloc imposi­bil ce spun eu aici. Sunt sig­ur că s‑ar găsi sufi­cienți dori­tori să ia în respon­s­abil­i­tate câte un refugiu. Con­strucția n‑ar cos­ta o avere, iar aprovizionarea s‑ar amor­ti­za din vânzări. N‑ar tre­bui să ne frământe prof­itabil­i­tatea fiecărui refugiu în parte, ci a tur­is­mu­lui mon­tan în ansam­blu. Căci chiar dacă un refugiu cos­ta mai mult decât se câștigă din vânzările lui directe, turiștii vor lăsa banii lor altun­de­va și prin taxe se vor întoarce la buget.

Cam așa îmi imag­inez eu o strate­gie pen­tru tur­ism mon­tan. Com­bi­nată cu o edu­cație inten­să în favoarea mișcării în aer liber, în natură, cu câte­va școli de mon­ta­niarzi unde să fie expli­cate reg­ulile echipării mon­tane, ale par­curg­erii traseelor, ale primu­lui aju­tor. Cu ture orga­ni­zate pen­tru începă­tori și pen­tru copii. Cu pro­movare inten­să către turiștii străi­ni. E departe de ceea ce se întâm­plă azi, dar nu e departe de ceea ce s‑ar putea real­iza.

Și dacă a alege între opți­u­nile de mai sus vi se pare greu sau dis­cutabil, poate că ar tre­bui să vă răspun­deți la o între­bare sim­plă: ce dorim să pro­movăm ca stat, ca nați­une? Câș­tig­urile ime­di­ate ale unor antre­prenori pri­vați, făcute pe sea­ma tur­is­tu­lui bur­tos, urcat în vârf de munte pe șose­le mod­erne și îmbuibat cu mici și bere? Sau câș­tigul greu de cuan­tifi­cat în bani de a avea mai mulți oameni care-și găs­esc sur­sa de sănă­tate în drumeți­ile mon­tane? Ce e mai impor­tant: prof­i­t­ul uno­ra sau sănă­tatea mul­to­ra?


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Muresan Rodica

    sa‑l intor­ci pe roman catre mama Natu­ra si cu spatele spre mici si bere mi se pare un proiect aproape utopic, s‑a cam pier­dut respec­tul fata de Natu­ra de aceea ara­ta muntii nos­tri asa cum ara­ta

  2. Alex

    Cred că totul se poate face cu niște investiții min­ime bine plasate, dar astea sunt chestii pe care nu le vezi din birou, de la “Cen­trală”. Strate­gi­ile se fac pe măsură ce te lovești de varii prob­leme pe teren (apă, adă­post, hrană, ori­entare, sig­u­ranță etc.).
    Pro­movarea în sine aș delega‑o către oamenii de rând, aleși din cei care ies frecvent pe teren. Le-aș încred­ința câte o cameră video, una foto, diurnă și bani de trans­port și i‑aș trim­ite o lună prin țară, cu oblig­ația de a furniza mate­ri­ale foto, video, texte în min­im 2 lim­bi și o listă de prob­leme întâl­nite.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu