Deși poate nu vi se pare, Piedone este, în adâncul fibrei sale, un milițian de modă veche. Apucăturile sale de Pristanda modern sunt altoite peste un caracter de carierist politic, rezultând o combinație oarecum inedită de comportamente și atitudini, de tipul sectoristului de Berceni cu ifose de Superman. Insul grobian și incult n‑ar fi trebuit să ajungă niciodată într‑o funcție atât de importantă precum cea de primar de sector, însă el este exact ce se cere pentru un sector dominat de pensionari și de ex-proletariatul IMGB și IMUC, dintre care o parte s‑a convertit în antreprenori de piei de cloșcă, iar o altă parte sunt angajați prin varii firme de apartament.
Pe omul nostru — Cristian Popescu după numele din acte — revoluția l‑a prins ca șef al unor restaurante și hoteluri de pe litoral. Adăugați la asta și faptul că facultatea a absolvit‑o mult mai târziu, prin ’98, tocmai la Petroșani (pentru că acolo e un centru universitar cu renume și tradiție în studii economice) și răspundeți-vă singuri la următoarea întrebare: ce instituție a statului comunist ar fi trebuit să te recomande pe vremea aia ca să ajungi șef de cârciumi și hoteluri pe litoral, fără studii? Să nu ziceți că v‑ați gândit la securitate! Rușine.
La vremea alegerilor Piedone li s‑o fi părut locuitorilor sectorului 4 un erou justițiar. Incursiunile lui prin piețele bucureștene, atent orchestrate mediatic, i‑au adus o notorietate care ulterior s‑a transformat în voturi. Am bănuiala că asta a plănuit de la bun început și, măcar din punctul ăsta de vedere, a dat dovadă de o remarcabilă abilitate de marketing politic. Sărăcimea din adâncul sectorului patru, adunată în blocurile fetide și părăginite din marginile capitalei, a fost (și poate că încă este) convinsă că un bun primar al unui sector este cineva care răvășește legăturile de pătrunjel din piață, răstindu-se la ăia de le vând că sunt ofilite și scumpe. Când Piedone le‑a mai făcut dinozauri și căprioare din plastic cu beculețe, ba le‑a mai și plantat palmieri lângă o arteziană multicoloră, se vor fi simțit cu toții în al nouălea cer.
Dincolo de veleitățile sale de primar care “a făcut, dom’le, ceva pentru sectorul ăsta” și care “n‑a fost pus numa’ pe furat ca ceilalți”, Piedone a rămas în sinea sa un funcționar public cu apucăturile birocratice specifice meseriei. Întrebat de presă dacă se simte în vreun fel responsabil de tragedia de la Colectiv, a răspuns cu seninătate că din punctul de vedere al primăriei totul era corespunzător la clubul respectiv.
Procedural adică, primăria făcuse tot ce scria prin scripte, bifase toate rubricile, aplicase toate normativele care țineau de ea. Chestia cu incendiile… nu e treaba ei, nu o interesează. Pentru că rostul primăriei în viziunea unui funcționar public de carieră cum e domnul Piedone, este să parcurgă birocratic niște proceduri, nicidecum să aibă cetățeanul în centrul atenției. Primăria e în serviciul normelor și reglementărilor — pe alea trebuie să le aibă în vedere, nu pe cetățean. Dar dacă cetățeanul se prezintă cu o șpagă corespunzătoare, chiar și neînduplecatele slove ale procedurilor pot fi interpretate binevoitor în favoarea darnicului contribuabil.
Admonestat relativ molcolm de un cetățean oarecare pentru nepăsarea afișată, în Piedone s‑a răsculat brusc vechiul milițian:
Cetățean: — E inadmisibil!
Piedone: — … (face o faţă mirată) Eu ce să vă…?
Cetățean: — E odios! Putea să fie şi copilul dumneavoastră, domnule primar.
Piedone: — Eu sunt de vină sau…? Cum vă numiţi? Aveţi vreo problemă cu mine sau… ?
Pe vremuri, în comunism, când deveneai recalcitrant și te revoltai împotriva organului legii, exista o metodă clasică de intimidare: identificarea. Cum vă numiți? Milițianul îți cerea să arăți buletinul, ceea ce conținea o amenințare voalată: aflăm noi cine ești și ne ocupăm noi de dumneata!
Lasă un comentariu