Deși poate nu vi se pare, Pie­done este, în adân­cul fi­brei sale, un mi­li­țian de modă ve­che. Apu­că­tu­rile sale de Pris­tanda mo­dern sunt al­to­ite peste un ca­rac­ter de ca­ri­e­rist po­li­tic, re­zul­tând o com­bi­na­ție oa­re­cum in­e­dită de com­por­ta­mente și ati­tu­dini, de ti­pul sec­to­ris­tu­lui de Ber­ceni cu ifose de Su­per­man. In­sul gro­bian și in­cult n‑ar fi tre­buit să ajungă nici­o­dată într‑o func­ție atât de im­por­tantă pre­cum cea de pri­mar de sec­tor, însă el este exact ce se cere pen­tru un sec­tor do­mi­nat de pen­sio­nari și de ex-pro­le­ta­ri­a­tul IMGB și IMUC, din­tre care o parte s‑a con­ver­tit în an­tre­pre­nori de piei de cloșcă, iar o altă parte sunt an­ga­jați prin va­rii firme de apartament.

Pe omul nos­tru — Cris­tian Po­pescu după nu­mele din acte — re­vo­lu­ția l‑a prins ca șef al unor res­ta­u­rante și ho­te­luri de pe li­to­ral. Adă­u­gați la asta și fap­tul că fa­cul­ta­tea a absolvit‑o mult mai târ­ziu, prin ’98, toc­mai la Pe­tro­șani (pen­tru că acolo e un cen­tru uni­ver­si­tar cu re­nume și tra­di­ție în stu­dii eco­no­mice) și răs­pun­deți-vă sin­guri la ur­mă­toa­rea în­tre­bare: ce in­sti­tu­ție a sta­tu­lui co­mu­nist ar fi tre­buit să te re­co­mande pe vre­mea aia ca să ajungi șef de câr­ci­umi și ho­te­luri pe li­to­ral, fără stu­dii? Să nu zi­ceți că v‑ați gân­dit la se­cu­ri­tate! Rușine.

La vre­mea ale­ge­ri­lor Pie­done li s‑o fi pă­rut lo­cu­i­to­ri­lor sec­to­ru­lui 4 un erou jus­ti­țiar. In­cur­siu­nile lui prin pie­țele bu­cu­reș­tene, atent orches­trate me­di­a­tic, i‑au adus o no­to­ri­e­tate care ul­te­rior s‑a trans­for­mat în vo­turi. Am bă­nu­iala că asta a plă­nuit de la bun în­ce­put și, mă­car din punc­tul ăsta de ve­dere, a dat do­vadă de o re­mar­ca­bilă abi­li­tate de mar­ke­ting po­li­tic. Să­ră­ci­mea din adân­cul sec­to­ru­lui pa­tru, adu­nată în blo­cu­rile fe­tide și pă­ră­gi­nite din mar­gi­nile ca­pi­ta­lei, a fost (și poate că încă este) con­vinsă că un bun pri­mar al unui sec­tor este ci­neva care ră­vă­șește le­gă­tu­rile de pă­tru­n­jel din piață, răs­tindu-se la ăia de le vând că sunt ofi­lite și scumpe. Când Pie­done le‑a mai fă­cut di­no­za­uri și că­pri­oare din plas­tic cu be­cu­lețe, ba le‑a mai și plan­tat pal­mi­eri lângă o ar­te­zi­ană mul­ti­co­loră, se vor fi sim­țit cu to­ții în al no­uă­lea cer.

Din­colo de ve­le­i­tă­țile sale de pri­mar care “a fă­cut, do­m’le, ceva pen­tru sec­to­rul ăsta” și care “n‑a fost pus numa’ pe fu­rat ca cei­lalți”, Pie­done a ră­mas în si­nea sa un func­țio­nar pu­blic cu apu­că­tu­rile bi­ro­cra­tice spe­ci­fice me­se­riei. În­tre­bat de presă dacă se simte în vreun fel res­pon­sa­bil de tra­ge­dia de la Co­lec­tiv, a răs­puns cu se­ni­nă­tate că din punc­tul de ve­dere al pri­mă­riei to­tul era co­res­pun­ză­tor la clu­bul respectiv.

Pro­ce­du­ral adică, pri­mă­ria fă­cuse tot ce scria prin scripte, bi­fase toate ru­bri­cile, apli­case toate nor­ma­ti­vele care ți­neau de ea. Ches­tia cu in­cen­di­ile… nu e treaba ei, nu o in­te­re­sează. Pen­tru că ros­tul pri­mă­riei în vi­ziu­nea unui func­țio­nar pu­blic de ca­rieră cum e dom­nul Pie­done, este să par­curgă bi­ro­cra­tic niște pro­ce­duri, nici­de­cum să aibă ce­tă­țea­nul în cen­trul aten­ției. Pri­mă­ria e în ser­vi­ciul nor­me­lor și re­gle­men­tă­ri­lor — pe alea tre­buie să le aibă în ve­dere, nu pe ce­tă­țean. Dar dacă ce­tă­țea­nul se pre­zintă cu o șpagă co­res­pun­ză­toare, chiar și ne­în­du­ple­ca­tele slove ale pro­ce­du­ri­lor pot fi in­ter­pre­tate bi­ne­vo­i­tor în fa­voa­rea dar­ni­cu­lui contribuabil.

Ad­mo­ne­stat re­la­tiv mol­colm de un ce­tă­țean oa­re­care pen­tru ne­pă­sa­rea afi­șată, în Pie­done s‑a răs­cu­lat brusc ve­chiul milițian:

Ce­tă­țean: — E inadmisibil!
Pie­done: — … (face o faţă mi­rată) Eu ce să vă…?
Ce­tă­țean: — E odios! Pu­tea să fie şi co­pi­lul dum­ne­a­voas­tră, dom­nule primar.
Pie­done: — Eu sunt de vină sau…? Cum vă nu­miţi? Aveţi vreo pro­blemă cu mine sau… ?

Pe vre­muri, în co­mu­nism, când de­ve­neai re­cal­ci­trant și te re­vol­tai îm­po­triva or­ga­nu­lui le­gii, exista o me­todă cla­sică de in­ti­mi­dare: iden­ti­fi­ca­rea. Cum vă nu­miți? Mi­li­ția­nul îți ce­rea să arăți bu­le­ti­nul, ceea ce con­ți­nea o ame­nin­țare voa­lată: aflăm noi cine ești și ne ocu­păm noi de dumneata!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.