Îmi amintesc încă bine vremurile alea de după revoluție. Plutea pe străzi o stare de beatitudine, un soi de fericire prostească pe care majoritatea o împărtășea, un sentiment de eliberare și o uriașă speranță că lucrurile se vor îndrepta în curând. A durat o vreme până când ne-am revenit din beția asta ideatică și am priceput că nimic din cele ce le speram fiecare din noi nu se va împlini prea curând. Dar un timp a fost frumos, senzația de animal eliberat din cușcă era plăcută.
Pe urmă România a evoluat. Nu spre ceea ce ne-am fi dorit, ci spre binele și bunăstarea unora. Nu s‑a întâmplat peste noapte, ci treptat, aproape pe nebăgate de seamă. Românii s‑au împărțit în tabere, unii cu Iliescu, alții cu liberalii și țărăniștii și războiul româno-român a început. Pe urmă din toată masa asta s‑a desprins un soi de clasă de mijloc, eminamente urbană, formată din oameni educați, lucrători în companii private, cu venituri ceva mai consistente și de la ei s‑a așteptat cu multă speranță schimbarea. Da, e vorba despre tine, dragă cititorule, căci statistic vorbind există o mare probabilitate ca tu să faci parte din această clasă de mijloc. Numai că tinerii ăștia nu au evoluat social și politic așa cum se aștepta de la ei. S‑au împărțit și ei în două categorii — pesimiștii și optimiștii — și fiecare dintre ele și‑a urmat propria cale.
Pesimiștii au emigrat. Ei n‑au crezut prea tare în șansele României și și-au făcut socoteala că în altă țară, mai civilizată, vor avea o soartă mai bună. Canada, SUA și mai recent țările vest-europene au fost ținta plecărilor lor. Azi sunt departe, unii au reușit, alții nu chiar. Unora le e bine acolo, altora le e dor de prieteni și de familiile lăsate în urmă. Mai binele nu e întotdeauna îndeajuns de bine ca să compenseze sentimentul de înstrăinare.
Optimiștii au rămas. Veți crede poate că ei au dat o șansă României și au rămas să lupte pentru ea. Nu, n‑a fost așa. Optimiștii sunt aceia care și-au închipuit — unii o fac încă — că pot trăi neafectați de mizeria politicii românești. Că un salariu de la o firmă privată, mai ales dacă reușesc să‑l crească avansând în carieră, este de ajuns ca să n‑aibă de a face cu incompetența și aroganța statului român. Nu există servicii de sănătate publică? Nu‑i nimic, își plătesc abonament la o clinică privată. Nu sunt școli decente? Nu‑i nimic, își duc copilul la școli private sau “aranjează” să fie primit la alea de stat “de elită”, unde “pretențiile” sunt mai mari. Nu avem o infrastructură de turism decentă? Nu‑i nimic, își fac vacanțele în Grecia, Turcia sau Italia, iar iarna la ski în Austria sau în Elveția. N‑avem drumuri de calitate? Nu‑i nimic, își cumpără o mașină străină și, dacă se poate, 4x4. N‑avem agricultură performantă? Nu‑i nimic, ei cumpără mâncarea de la Carrefour și Mega. Nu se modernizează orașele și cartierele lor? Nu‑i nimic, ei se mută în cartiere rezidențiale, la marginile selecte ale orașelor.
Pentru fiecare problemă n‑au căutat împreună o soluție, ci o variantă individuală de ocolire. Și-au construit, fiecare după puteri, o mică citadelă. Au existat și mici inconveniente, desigur. De pildă traficul infernal al orașelor cauzat de excesul de mașini — pe ăsta nu l‑au putut evita. Sau cel de pe Valea Prahovei, destinația unui weekend obișnuit. Sau lipsa locurilor de parcare. Sau pensiile ridicol de mici ale părinților lor. Sau distrugerea mediului. Sau poluarea. Dar în ansamblu era bine. Statul și politicienii care‑l conduceau erau undeva departe, în treaba lor, nu prea conta ce fac, pe ei oricum nu‑i prea interesa.
Iar statul nu i‑a deranjat prea tare nici el. Le‑a dat impozitare unică, liberală. I‑a lăsat să lucreze în regim de PFA, fără prea multe verificări fiscale. Important era să producă, să genereze PIB. Priviți la guvernarea Ponta spre exemplu: nici una dintre realizările cu care se mândrește nu poate fi legată de vreun program închegat al guvernului. Pur și simplu a lăsat economia să lucreze, a colectat taxele fiscale și a tăiat toate investițiile publice. Balanța prezentului a devenit iute pozitivă. Balanța viitorului? Cui îi pasă? Guvernului, nu, oricum vin alții la putere peste un timp. Clasei de mijloc, nu, ea are grija creditelor de la bănci. Bogătanilor, nu, ei trăiesc într‑o lume a lor. Poate sărăcimii, dar cine dă doi bani pe ei?!?
De ce sunt acum în stradă optimiștii și copiii lor? Poate pentru că au realizat că nu pot să se ascundă într-una. Poate pentru că au înțeles în sfârșit că e nevoie de ei ca să aibă țara pe care și‑o doresc. Poate pentru că au priceput că nu se poate trăi în siguranță într‑o țară a corupției și incompetenței. Și nu vă mirați că n‑au lideri și nu prea știu nici în cine să aibă încredere. Sunt obișnuiți să trăiască fiecare pentru el. Sunt obișnuiți să decidă individual, să gândească la singular, să fie fiecare președintele unei mici țări: România de uz personal.
Cât va mai trebui oare să așteptăm până la marea unire, într‑o singură Românie?
Lasă un comentariu