E multă emo­ție în ae­rul ță­rii. E nor­mal. Pa­tru­zeci și șapte de oa­meni s‑au dus și moar­tea încă bân­tuie prin oraș. Câți vor fi până la urmă? Nu știm. Dar fre­mă­tăm toți, con­vinși că ci­neva ar tre­bui să se ia la trântă cu doamna cu coasa, nu știm exact cine, poate gu­ver­nul, poate Iohan­nis, poate Ara­fat. Ci­neva, ne­a­pă­rat. Nu e drept să moară oa­me­nii ăștia.

În­tre timp viața merge îna­inte. Pro­tes­tele din stradă au pro­dus ceea ce nici do­sa­rele DNA, nici mo­țiu­nile de cen­zură din par­la­ment n‑au re­u­șit: de­mi­sia lui Ponta. Avem o si­tu­a­ție in­e­dită — pen­tru prima oară de la ale­ge­rea sa, Iohan­nis are niște cărți de ju­cat. Toți ochii sunt în­drep­tați spre el. Iar pri­mele semne sunt pro­mi­ță­toare: par­ti­dele po­li­tice n‑au ve­nit cu tu­peul obiș­nuit să pre­tindă gu­ver­na­rea. Toți os­ci­lează în­tre gu­verne teh­no­crate și ale­geri an­ti­ci­pate, lăsându‑i pre­șe­din­te­lui ro­lul prin­ci­pal în această decizie.

Strada e încă amorfă. N‑are li­deri, are doar ne­mul­țu­miri. Știe doar ce nu vrea, dar nu pare ca­pa­bilă să ar­ti­cu­leze ce­reri con­crete și ex­pli­cite. E o ener­gie de­loc ne­gli­ja­bilă în stradă, dar ea nu e în­drep­tată spre un pro­gres con­cret. Cris­tian Tu­dor Po­pescu, în­fi­er­bân­tat ca un Che Gu­e­vara mo­dern, ex­plica la un jur­nal de seară că în prima fază a unei re­vo­lu­ții nici nu tre­buie să știi ce vrei, ci ce nu vrei. Domnia sa — m‑am con­vins de asta de ceva timp — este un ames­tec de ex­tra­or­di­nare ana­lize po­li­tice, con­di­men­tat ici și colo cu co­lo­sale pros­tii. Ce re­vo­lu­ție? Unde ne tre­zim, în Cuba lui Fi­del Castro?

Și to­tuși ener­gia stră­zii tre­buie să pro­ducă ceva. E pă­cat să se pi­ardă în gol, ca un fel de mas­tur­bare a or­ga­nu­lui ci­vic al so­ci­e­tă­ții care pro­duce sa­tis­fac­ție, dar nici un fel de con­se­cințe. Pen­tru că oa­me­nii încă nu co­a­gu­lează în ni­mic con­cret, ba dim­po­trivă își de­sem­nează stân­gaci li­deri care n‑au nici un fel de abi­li­tăți de re­pre­zen­tare. Mă um­flă râ­sul când aud de Tu­dor Chi­rilă — să ne în­țe­le­gem, omul ăla la 41 de ani încă po­ves­tește des­pre aven­tu­rile sale se­xu­ale și cântă des­pre cum merge la mare și se îm­bată — cum naiba să‑l tri­miți să re­pre­zinte ceva, orice? De-abia e în stare să se re­pre­zinte pe sine. In­transin­gența de ope­retă nu fo­lo­sește nimănui.

S‑a spus că Iohan­nis prac­tică un soi de ma­ni­pu­lare atunci când cheamă re­pre­zen­tan­ții so­ci­e­tă­ții ci­vile la con­sul­tări. Că nu i‑a in­vi­tat, ci i‑a con­vo­cat. Tre­buia să‑i ro­age fru­mos. Mă rog, de­ta­lii. Când ne­vo­ile ță­rii o cer, nu ești in­vi­tat, ci con­vo­cat. În anu­mite su­biecte am ten­dința de a de­veni un pic mai ca­zon. Cred că avem niște obli­ga­ții față de țară, nu doar drep­tul de a ne la­menta pa­tri­o­tard că sun­tem ig­no­rați. Dar să in­trăm în ches­tiune: ce ma­ni­pu­lare prac­tică Iohannis?

Unu la mână: n‑avea nici o obli­ga­ție le­gală să dis­cute cu so­ci­e­ta­tea ci­vilă. Dacă n‑ar fi po­me­nit ni­mic des­pre con­sul­tă­rile cu strada, mă în­do­iesc că ci­neva i‑ar fi re­pro­șat că nu le‑a or­ga­ni­zat. Nici prin cap nu le-ar fi tre­cut al­tora ideea, pen­tru că le­gal nu există nici o pre­ve­dere, iar până acum ni­meni n‑a creat vreun pre­ce­dent. Fap­tul că a ini­țiat un di­a­log nu ar tre­bui să i se re­pro­șeze, până când nu există probe evi­dente că a avut in­ten­ții ascunse.

Doi la mână: ener­gia stră­zii, după cum zi­ceam, e ne­u­ti­li­zată. Ea to­tuși ar pu­tea fi fo­lo­sită căci a pro­dus o tem­po­rară spaimă în rân­dul cla­sei po­li­tice — este pă­cat să iro­sim o ast­fel de oport­u­ni­tate de schim­bare. Alt­min­teri ma­ni­fes­ta­ți­ile se vor stinge trep­tat fără să fi pro­dus nici un efect po­li­tic notabil.

Trei la mână: cu ex­cep­ția ca­zu­lui în care ne-am pro­pus să re­nun­țăm la mo­de­lul de­mo­cra­ției oc­ci­den­tale — ceea ce nu cred că e ca­zul — va tre­bui să ape­lăm la ale­geri și la for­ma­țiuni po­li­tice sau ci­vice. Ne place sau nu, vi­i­to­rul par­la­ment va fi for­mat din can­di­da­ții unor en­ti­tăți po­li­tice sau ci­vice pe care noi toți vom fi in­vi­tați să îi se­lec­tăm și să îi tri­mi­tem să ne reprezinte.

Pa­tru la mână: re­vol­ta­ții de azi nu au cum să pro­ducă într-un in­ter­val scurt de timp niște struc­turi ci­vice sau po­li­tice cre­di­bile, care să fie vo­tate con­sis­tent și să do­mine par­la­men­tul. Știm foarte bine că pro­tes­ta­ta­rii din stră­zile ma­ri­lor orașe sunt o mi­no­ri­tate. In­te­li­gentă, orien­tată po­li­tic, în­drep­tă­țită să se ex­prime, dar mi­no­ri­tate. Ro­mâ­nia pro­fundă nu e încă pre­gă­tită pen­tru schim­bări ade­vă­rate.

Cinci la mână: în ca­zul unor ale­geri an­ti­ci­pate nici par­ti­dele po­li­tice nu ar avea de unde să pro­ducă niște fețe cu ade­vă­rat noi, pre­su­pu­nând (prin ab­surd) că și-ar dori asta. Tot ce ar pu­tea face ar fi să scoată din li­nia doi niște nume noi, mai pu­țin cu­nos­cute, oa­meni con­tro­la­bili de că­tre gran­zii par­ti­du­lui pe care să‑i îm­pingă în față ca să dea im­pre­sia unei înnoiri.

Șase la mână: există o sin­gură so­lu­ție pen­tru a da po­si­bi­li­ta­tea so­ci­e­tă­ții ci­vile să ge­ne­reze niște struc­turi care să aibă li­deri re­pre­zen­ta­tivi și aceea este să i se ofere timp. Dar nu orice fel de timp, ci o pe­ri­oadă în care so­ci­e­ta­tea să rămână an­ga­jată ci­vic, iar clasa po­li­tică să fie su­pusă unei pre­siuni con­stante, unei ame­nin­țări per­ma­nente că strada poate iz­bu­cni din nou. Aceasta va­ri­antă nu este po­si­bilă de­cât cu un gu­vern teh­no­crat, care să gu­ver­neze după di­rec­tive agre­ate de so­ci­e­tate, iar par­la­men­tul să fie pre­sat să‑i susțină.

Șapte la mână: pen­tru ca toate as­tea să se în­tâm­ple, ci­neva tre­buie să în­demne pro­tes­ta­ta­rii să nu re­nunțe, să per­siste, să con­ti­nuie să pună pre­siune pe clasa po­li­tică. Am­ba­sa­do­rul SUA asta spune. La fel și Iohannis.

Ăsta nu e un sce­na­riu. E o in­ter­pre­tare ra­țio­nală a fap­te­lor din ul­ti­mele zile, lă­sând la o parte emo­ți­ile și sen­ti­men­tele de jus­ti­țio­nar de ope­retă. Pen­tru că nu cred că emo­ți­ile tre­buie să ne con­ducă acum, ci prag­ma­tis­mul. Sau cum spun ame­ri­ca­nii: what is suc­cess? is when opport­u­nity me­ets pre­pa­ra­tion. Oport­u­ni­ta­tea s‑a pre­zen­tat. Sun­tem pre­gă­tiți să fa­cem o schim­bare? Sau pre­fe­răm să în­ju­răm pe la col­țuri că ne‑a dez­a­mă­git Iohan­nis și ne du­cem acasă cu coada în­tre picioare?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.