Vă mai amin­tiți? O jur­na­listă de la An­tena 3 a afir­mat, după ce a trans­mis în di­rect de la clu­bul Co­lec­tiv în noap­tea tra­ge­diei, că nu se poate stă­pâni să nu zâm­bească gân­dindu-se că are cea mai mișto me­se­rie din lume. Că nu cre­dea că va mai prinde o ast­fel de zi de lu­cru, plină, de la ares­ta­rea Ele­nei Udrea până la in­cen­diul cu vic­time din clu­bul bu­cu­reș­tean. Fi­rește, a spune că “nu cre­deam să mai prind” este în acest con­text echi­va­lent cu “nu spe­ram să mai prind”. Din sub­text Ana-Ma­ria Ro­man — așa o cheamă pe jur­na­listă — ne trans­mite că ne­no­ro­ci­rile so­ci­e­tă­ții sunt ceea ce ea speră să se în­tâm­ple pen­tru a le pu­tea filma și co­menta.

Mulți s‑au su­pă­rat și au re­ac­țio­nat dur la adresa du­duii jur­na­list, acuzând‑o că nu are nici un pic de em­pa­tie față de vic­time și de fa­mi­li­ile lor. Cum e po­si­bil să zâm­bești atunci când ești în fața unei ast­fel de tra­ge­dii? Cum e po­si­bil să te în­ve­se­lească ori­care gând după ce ai vă­zut atâta su­fe­rință? Ana Ma­ria Ro­man dă re­plica spu­nând că nu zâm­bește la ve­de­rea tra­ge­diei, ci de fe­ri­cire că are oca­zia să-și facă me­se­ria de jur­na­list, să in­ves­ti­gheze și să aducă ade­vă­rul că­tre noi. Ce‑i drept lu­crează într‑o te­le­vi­ziune care și‑a fă­cut un re­nume din re­flec­ta­rea obiec­tivă a re­a­li­tă­ții și pro­mo­va­rea ade­vă­ru­lui.

Eu zic to­tuși că lu­mea este ră­u­tă­cioasă și nu vede lu­cru­rile din per­spec­tiva co­rectă. Mai în­tâi că nu toți oa­me­nii sunt echi­pați prin pro­pria sen­si­bi­li­tate și prin edu­ca­ție cu ace­eași em­pa­tie față de su­fe­rință. De­u­năzi niște ti­neri se fil­mau în timp ce tă­iau cu to­po­rul coada unui câine, doar pen­tru a se amuza. A mai cir­cu­lat un fil­mu­leț al unui in­di­vid care a arun­cat o pi­sică în­tre mai mulți câini de ta­lie mare, ca să pro­beze cât de greu moare o fe­lină atunci când este fă­cută fer­fe­niță de col­ții unor du­lăi de zece ori mai mari ca ea. Și dacă o să spu­neți că su­fe­rința inu­tilă a ani­ma­le­lor nu e chiar așa im­pre­sio­nantă, am să vă aduc aminte de in­di­vizi care au fo­to­gra­fiat și fil­mat alți oa­meni care se îne­cau în râu sau care erau lo­viți de ma­șini. Am să vă amin­tesc că sunt oa­meni care se fil­mează în timp ce de­ca­pi­tează alți oa­meni. Și există oa­meni care pri­vesc așa ceva. Sunt cu­ri­oși să vadă su­fe­rința. Dacă de­ca­pi­tă­rile s‑ar trans­mite în di­rect, ar lăsa orice la o parte ca să nu scape spec­ta­co­lul mor­ții.

Apoi aș adă­uga că, chiar dacă unii se vor apăra spu­nând că ei nu fac așa ceva, există cu si­gu­ranță un pu­blic care con­sumă cu en­tu­zi­asm ști­rile-spec­ta­col. Dacă dați click — mă­car din când în când — pe ti­tluri care spun “sen­zațio­nal, n‑o să crezi”, “rămâi prost” sau “in­cre­di­bil” fa­ceți parte din­tre cei că­rora spec­ta­cu­lo­sul le atrage aten­ția. Un­deva, prin niște baze de date ana­li­tice, pa­ge­view-ul vos­tru e con­to­ri­zat ca do­vadă că sen­zațio­na­lul ieftin vinde. E o în­de­lungă dez­ba­tere des­pre cine e vi­no­vat pen­tru exis­tența unei ast­fel de prese: me­dia se apără spu­nând că asta do­rește pu­bli­cul, de­on­to­lo­gii pre­sei spun că oa­me­nii con­sumă ceea ce li oferă. Pro­ba­bil că am­bele sunt ade­vă­rate și va­la­bile con­co­mi­tent. Ne­în­do­iel­nic este că prin­tre noi sunt mulți care sa­vu­rează sen­zațio­na­lul ieftin. Pen­tru a le sa­tis­face do­rin­țele a apă­rut jur­na­lis­tul tip Ana-Ma­ria Ro­man.

În lo­gica ei orice ne­no­ro­cire este bi­ne­ve­nită pen­tru că îi pri­le­ju­iește oca­zia po­tri­vită să ne in­for­meze — alt­min­teri am fi mu­rit proști, fără să știm ade­vă­rul. O zi de vi­neri, 30 oc­tom­brie, a fost ne­mai­po­me­nită pen­tru că a in­ves­ti­gat și a fă­cut lu­mină într‑o mul­țime de pri­vințe. A in­ves­ti­gat ares­ta­rea Ele­nei Udrea și doar ea ne‑a adus ade­vă­rul: Elena Udrea a fost ares­tată. Apoi seara a in­ves­ti­gat per­so­nal in­cen­diul de la clu­bul Co­lec­tiv și doar ea ne‑a adus cla­ri­fi­cări jur­na­lis­tice unice: oa­meni au mu­rit, al­ții sunt arși. Da­to­rită fap­tu­lui că ea și‑a fă­cut exem­plar me­se­ria noi am aflat aceste ade­vă­ruri pe care alt­min­teri nu le-am fi știut. E fi­resc să zâm­bească mul­țu­mită.

Ar tre­bui să mai pri­ce­pem ceva: să te duci la lo­cul unui ast­fel de tra­ge­dii, să vezi atâta du­rere și su­fe­rință, să vezi dis­pe­ra­rea ce­lor care în­cearcă să sal­veze vie­țile unor se­meni și ție să-ți ardă de vor­bit și de fil­mat, toate as­tea cer un anu­mit tip de fi­bră umană. Una si­mi­lară cu aceea a cu­ri­o­și­lor care se adună la ac­ci­den­tele auto cu vic­time, cei care stau și cască gura la ca­da­vre sau ră­niți, co­men­tând de pe mar­gine ca și cum ar privi un film. Însă, dacă ai un dram de cre­ier, pri­cepi re­pede că din punct de ve­dere so­cial e to­tuși ceva în ne­re­gulă cu ati­tu­di­nea asta.

Un mi­cro­fon în mână și o ca­meră vi­deo pe umăr te sal­vează. Ele te trans­formă mi­ra­cu­los în jur­na­list de “in­ves­ti­ga­ție”, care “scoate ade­vă­rul la lu­mină”. Și nor­mal că îți vine să zâm­bești la fi­nele unei ast­fel de zile. Ce poate fi mai mișto de­cât să-ți jus­ti­fici ne­sim­ți­rea pro­fundă pre­tin­zând că e o pro­fe­sie?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.