Nesimțirea ca profesie

Vă mai amintiți? O jur­nal­istă de la Antena 3 a afir­mat, după ce a trans­mis în direct de la clubul Colec­tiv în noaptea tragediei, că nu se poate stăpâni să nu zâm­bească gândindu‐se că are cea mai mișto meserie din lume. Că nu cre­dea că va mai prinde o ast­fel de zi de lucru, plină, de la arestarea Elenei Udrea până la incendiul cu vic­time din clubul bucureștean. Firește, a spune că "nu cre­deam să mai prind" este în acest con­text echiva­lent cu "nu speram să mai prind". Din sub­text Ana‐Maria Roman — așa o cheamă pe jur­nal­istă — ne trans­mite că nenoro­cir­ile soci­etății sunt ceea ce ea speră să se întâm­ple pen­tru a le putea filma și comenta.

Mulți s‐au supărat și au reacționat dur la adresa duduii jur­nal­ist, acuzând‐o că nu are nici un pic de empatie față de vic­time și de famili­ile lor. Cum e posi­bil să zâm­bești atunci când ești în fața unei ast­fel de tragedii? Cum e posi­bil să te învese­lească ori­care gând după ce ai văzut atâta sufer­ință? Ana Maria Roman dă replica spunând că nu zâm­bește la ved­erea tragediei, ci de feri­cire că are ocazia să‐și facă mese­ria de jur­nal­ist, să inves­tigheze și să aducă ade­vărul către noi. Ce‐i drept lucrează într‐o tele­viz­iune care și‐a făcut un renume din reflectarea obiec­tivă a real­ității și pro­movarea ade­văru­lui.

Eu zic totuși că lumea este răută­cioasă și nu vede lucrurile din per­spec­tiva corectă. Mai întâi că nu toți oamenii sunt echipați prin pro­pria sen­si­bil­i­tate și prin edu­cație cu aceeași empatie față de sufer­ință. Deunăzi niște tineri se fil­mau în timp ce tăiau cu toporul coada unui câine, doar pen­tru a se amuza. A mai cir­cu­lat un fil­muleț al unui indi­vid care a arun­cat o pisică între mai mulți câini de talie mare, ca să probeze cât de greu moare o felină atunci când este făcută fer­feniță de colții unor dulăi de zece ori mai mari ca ea. Și dacă o să spuneți că sufer­ința inutilă a ani­malelor nu e chiar așa impre­sio­n­antă, am să vă aduc aminte de indi­vizi care au fotografiat și fil­mat alți oameni care se înecau în râu sau care erau loviți de mașini. Am să vă amintesc că sunt oameni care se filmează în timp ce decapitează alți oameni. Și există oameni care privesc așa ceva. Sunt curi­oși să vadă sufer­ința. Dacă decapitările s‐ar trans­mite în direct, ar lăsa orice la o parte ca să nu scape spec­ta­colul morții.

Apoi aș adăuga că, chiar dacă unii se vor apăra spunând că ei nu fac așa ceva, există cu sig­u­ranță un pub­lic care con­sumă cu entuzi­asm știrile‐spectacol. Dacă dați click — măcar din când în când — pe titluri care spun "sen­za­țional, n‐o să crezi", "rămâi prost" sau "incred­i­bil" faceți parte din­tre cei cărora spec­tac­u­lo­sul le atrage atenția. Undeva, prin niște baze de date analitice, pageview‐ul vostru e con­tor­izat ca dovadă că sen­za­țion­alul ieftin vinde. E o îndelungă dez­batere despre cine e vino­vat pen­tru exis­tența unei ast­fel de prese: media se apără spunând că asta dorește pub­licul, deon­tologii pre­sei spun că oamenii con­sumă ceea ce li oferă. Prob­a­bil că ambele sunt ade­vărate și val­a­bile con­comi­tent. Neîn­doiel­nic este că printre noi sunt mulți care savurează sen­za­țion­alul ieftin. Pen­tru a le sat­is­face dor­ințele a apărut jur­nal­is­tul tip Ana‐Maria Roman.

În log­ica ei orice nenoro­cire este bin­evenită pen­tru că îi prile­juiește ocazia potriv­ită să ne informeze — alt­minteri am fi murit proști, fără să știm ade­vărul. O zi de vineri, 30 octombrie, a fost nemaipomenită pen­tru că a inves­ti­gat și a făcut lumină într‐o mulțime de priv­ințe. A inves­ti­gat arestarea Elenei Udrea și doar ea ne‐a adus ade­vărul: Elena Udrea a fost arestată. Apoi seara a inves­ti­gat per­sonal incendiul de la clubul Colec­tiv și doar ea ne‐a adus clar­i­ficări jur­nal­is­tice unice: oameni au murit, alții sunt arși. Datorită fap­tu­lui că ea și‐a făcut exem­plar mese­ria noi am aflat aceste ade­văruri pe care alt­minteri nu le‐am fi știut. E firesc să zâm­bească mulțu­mită.

Ar tre­bui să mai pri­cepem ceva: să te duci la locul unui ast­fel de tragedii, să vezi atâta durere și sufer­ință, să vezi dis­per­area celor care încearcă să salveze viețile unor semeni și ție să‐ți ardă de vor­bit și de fil­mat, toate astea cer un anu­mit tip de fibră umană. Una sim­i­lară cu aceea a curi­oșilor care se adună la acci­den­tele auto cu vic­time, cei care stau și cască gura la cadavre sau răniți, comen­tând de pe mar­gine ca și cum ar privi un film. Însă, dacă ai un dram de creier, pri­cepi repede că din punct de vedere social e totuși ceva în nereg­ulă cu ati­tudinea asta.

Un micro­fon în mână și o cameră video pe umăr te salvează. Ele te trans­formă mirac­u­los în jur­nal­ist de "inves­ti­gație", care "scoate ade­vărul la lumină". Și nor­mal că îți vine să zâm­bești la finele unei ast­fel de zile. Ce poate fi mai mișto decât să‐ți jus­ti­fici nes­imțirea pro­fundă pret­inzând că e o pro­fe­sie?


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu