Ortodocșii sunt la fel de profund religioși ca și musulmanii. Și la fel ca musulmanii au o facțiune extremistă, militantă, dar din fericire agresivă doar verbal și gestual, nu fizic. Dușmanul ortodoxului nu este occidentul sau vreo altă țară, ci concetățeanul care nu aderă la biserica sa. Lipsită de aspirații universale, dar similară în pretențiile de exclusivitate cu islamismul, ortodoxia visează să domine o țară, să devină religia-stat.
Clerul este profund implicat politic, indiferent de regim și este dispus să crediteze politic și moral pe aceia care acordă privilegii bisericii: păduri, terenuri, clădiri, bani, scutiri de taxe. În schimbul acestor averi biserica îndeamnă enoriașii să voteze aceiași oligarhi corupți, menținând țara sub teroarea corupției generalizate, sabotând subtil, indirect, statul de drept. Învățăturile bisericești, propovăduite de cler, sunt împănate de expresii care sugerează obediența ca atitudine socială. Nu trebuie să te ridici împotriva celor ce stăpânesc, singura justiție e cea divină, noi oamenii de rând trebuie să stăm sub vremuri. Ortodoxul e îndemnat să îndure totul și să se roage pentru o mântuire viitoare, nicidecum să se revolte împotriva celor care îl fură, îl mint și‑l țin în neștiință. Nicicând biserica română nu a îndemnat credincioșii să se ridice împotriva celor care îi nedreptățeau, fie că era vorba de boierii evului mediu, de comuniști sau — mai nou — de oligarhi ai pseudo-capitalismului contemporan. Singura excepție a fost lupta ortodoxiei transilvane împotriva imperiului austro-ungar — am o bănuială că și în cazul acela miza averilor bisericești avea și ea un rol în motivația clerului.
Un exemplu recent: mesajul părinților români din Schitul Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, după manifestațiile ce au urmat tragediei de la Colectiv. Ei ne spun că ieșirile în stradă împotriva stăpânirii n‑au adus nici o schimbare, ba dimpotrivă au generat sărăcie, orfani și boli. Iar cei ce ies în stradă să protesteze sunt păcătoși în fața lui Dumnezeu.
Deși cu trupul departe de țară, cu rugăciunile noastre nu ne-am despărțit niciodată de neamul în mijlocul căruia ne-am născut, încât acum nu putem să tăcem și să rămânem nepăsători în fața momentului de răscruce prin care iarăși trece poporul român în istoria sa. […] Ne referim la mișcările stradale în care revolta oamenilor faţă de decăderea la care a ajuns din multe puncte de vedere societatea românească este dirijată de forțe ostile țării împotriva stăpânirii statului și a Bisericii noastre. […] Am nădăjduit cu toții după 1990 la o înnoire a lumii românești, la o schimbare în bine a tuturor așezămintelor statului român, însă ce schimbări au adus toate mișcările stradale adesea manipulate de unii și de alții? Am spune că am devenit din ce în ce mai săraci, milioane de români au luat drumul pribegiei, căutând să-și câștige existența în alte părți ale lumii, sute de mii de copii au rămas fără părinți, cu suferința sufletească specifică orfanilor, bolile grave fac ravagii, iar moralitatea poporului a scăzut din ce în ce mai mult. […]
Din păcate, schimbarea la care ne-am așteptat atunci cu multă nădejde și entuziasm nu a venit și nici nu putea veni prin ieșiri în stradă și proteste de acest fel, cât timp nu am înțeles că nimic nu se poate schimba în bine în lume, dacă nu se realizează o înnoire sufletească a fiecăruia dintre noi. Ceea ce se întâmplă astăzi, ieșirea în stradă a unora pentru a arăta cu degetul pe ceilalți, fără să vadă sau să-și asume fiecare propriile greșeli pentru starea de fapt la care am ajuns ca popor, este o încununare a întregului rău în care s‑a cufundat lumea românească în anii care au trecut.[…]
De asemenea, tuturor celor care în aceste zile din neștiință, dar cu bune intenții, vă alăturați celor care produc atâta tulburare, trebuie să vă spunem că fără să vreți vă faceți părtași la toate păcatele lor, împărtășind același blestem al fărădelegii. Mai degrabă, dacă chiar vreți mai mult bine pentru neamul nostru, căutați cu discernământ la cele ce se petrec, și stați deoparte, dacă nu puteți să împiedicați provocările şi manipulările celor plătiți pentru a face aceasta sau sunt, pur şi simplu, înșelați de cel rău.
Ciobanul din Miorița — simbol al arhetipului pur românesc — e și el foarte ortodox în gândire: de‑o fi să mor, să spui să mă-ngroape, pe-aicea pe-aproape. Nici o urmă de revoltă împotriva atacatorilor, nici un semn de apărare. În poemul popular urmează partea procedurală, pe care și‑o organizează singur: iar la cap să-mi pui / fluieraş de fag, / mult zice cu drag. Iar mântuirea sufletului este și ea clar rânduită: vântul, când a bate, / prin ele‑a răzbate / ș‑oile s‑or strânge, / pe mine m‑or plânge / cu lacrimi de sânge! Asta‑i tot, ăsta e epitaful unei vieți curmate nedrept din motive profund anticreștine: ură, lăcomie. Nici o urmă de revoltă sau eroism. Doar preocuparea ca procedural îngroparea să se desfășoare cum se cuvine, în ciuda condițiilor improprii. Când ești asasinat pe un vârf de munte e mai complicat să urmezi întocmai ritualurile. Dar rânduiala trebuie măcar simulată.
Căci principala formă prin care ortodoxul își practică religia este rânduiala bisericească. Ortodocșii nu sunt esențialmente creștini în comportamentele lor și nu principiile generoase ale creștinismului le ghidează viețile, ci rânduielile stabilite de biserică. Pentru mântuirea propriului suflet cel mai important este să urmezi întocmai rânduielile bisericii: de câte ori mergi la biserică, cum îți faci cruce, când trebuie să pupi icoana, câte pelerinaje să faci la felurite moaște de sfinți, cum să pui lumânarea la colivă, câte parastase să faci morților, câți colaci se dau popii, câte prosoape și de ce mărime se dau la gropari. Biserica are rânduieli bine stabilite, menite să țină ocupată mintea credinciosului, să‑l facă să se întrebe CUM se fac lucrurile și nu DE CE este necesar tot acest lung șir de proceduri și cutume. Ortodoxia este dezbrăcată cu bună știință de înțelesul creștin al solidarității umane și e îmbrăcată în straiele împopoțonate ale ritualului ridicat la rang de regulă dumnezeiască. Exact cum spunea patriarhul Daniel: nu învățați voi biserica care sunt rânduielile sale. Sau cum spunea de curând preotul Necula: e limpede că în România nu ne-am pierdut creștinismul, cât omenia, respectul pentru valorile care ne țin vii ca oameni. Suntem creștini prin respectarea rânduielilor bisericești, dar paradoxal n‑avem omenie. Nu-ti rămâne decât să te întrebi: cum dracului — Doamne iartă-mă! — este posibil așa ceva?
Ortodoxia nu are nici o intenție de modernizare, de a evolua împreună cu societatea. Dimpotrivă, obiectivul ei este stagnarea în aceleași tipare. Fanaticii ei nu doresc doar să-și practice ritualurile în formele lor desuete, ci să le și impună celorlalți. Ca și islamismul, ortodoxia practică prozelitismul, însă nu prin teroare, ci prin îndoctrinare. Ortodoxul fervent este convins că religia ortodoxă trebuie predată la școală TUTUROR copiilor, nu doar celor ai căror părinți doresc asta. Liberul arbitru nu face parte din valorile ortodoxe. Iar în școală nici măcar nu-și rafinează metodele de manipulare, ci folosește aceleași procedee pe care le practica în evul mediu: poveștile-pilde care descriu un Dumnezeu revanșard și ranchiunos, de care trebuie să ne fie frică și față de care trebuie să arătăm obediență necondiționată supunându-ne clerului. Fi supus! Fi ascultător!
Terorismul islamic este îngrozitor. În doar câteva clipe ia viețile altor oameni fără să discearnă, doar pentru a semăna frica. Prin comparație putem spune că suntem norocoși: n‑o să existe niciodată un act de terorism violent comis de ortodoxie. Ea acționează altfel, lent, ca o otravă neletală cu acțiune îndelungată. Nu ne ia viața. Ne lasă să ne contemplăm propria ratare, fără speranța unei societăți normale, a unui stat de drept în care oamenii gândesc liber și respectă legile. Pentru că, amintiți-vă, democrația și statul de drept n‑au reușit încă în nici un stat ortodox…
20:11
Cel mai mult mi‑a placut in scrisoare partea cu “impotriva stăpânirii statului și a Bisericii noastre”. Pare desprinsa din letopisetul lui Grigore Ureche…