Or­to­do­c­șii sunt la fel de pro­fund re­li­gi­oși ca și mu­sul­ma­nii. Și la fel ca mu­sul­ma­nii au o fac­țiune ex­tre­mistă, mi­li­tantă, dar din fe­ri­cire agre­sivă doar ver­bal și ges­tual, nu fi­zic. Du­ș­ma­nul or­to­do­xu­lui nu este oc­ci­den­tul sau vreo altă țară, ci con­ce­tă­țea­nul care nu aderă la bi­se­rica sa. Lip­sită de as­pi­ra­ții uni­ver­sale, dar si­mi­lară în pre­ten­ți­ile de ex­clu­si­vi­tate cu isla­mis­mul, or­to­do­xia vi­sează să do­mine o țară, să de­vină religia-stat.

Cle­rul este pro­fund im­pli­cat po­li­tic, in­di­fe­rent de re­gim și este dis­pus să cre­di­teze po­li­tic și mo­ral pe aceia care acordă pri­vi­le­gii bi­se­ri­cii: pă­duri, te­re­nuri, clă­diri, bani, scu­tiri de taxe. În schim­bul aces­tor averi bi­se­rica în­deamnă eno­ri­a­șii să vo­teze ace­iași oli­garhi co­rupți, men­ținând țara sub te­roa­rea co­rup­ției ge­ne­ra­li­zate, sa­bo­tând sub­til, in­di­rect, sta­tul de drept. În­vă­ță­tu­rile bi­se­ri­cești, pro­po­vă­du­ite de cler, sunt îm­pă­nate de ex­pre­sii care su­ge­rează obe­diența ca ati­tu­dine so­ci­ală. Nu tre­buie să te ri­dici îm­po­triva ce­lor ce stă­pâ­nesc, sin­gura jus­ti­ție e cea di­vină, noi oa­me­nii de rând tre­buie să stăm sub vre­muri. Or­to­do­xul e în­dem­nat să în­dure to­tul și să se ro­age pen­tru o mân­tu­ire vi­i­toare, nici­de­cum să se re­volte îm­po­triva ce­lor care îl fură, îl mint și‑l țin în nești­ință. Nici­când bi­se­rica ro­mână nu a în­dem­nat cre­din­cio­șii să se ri­dice îm­po­triva ce­lor care îi ne­drep­tă­țeau, fie că era vorba de bo­ie­rii evu­lui me­diu, de co­mu­niști sau — mai nou — de oli­garhi ai pse­udo-ca­pi­ta­lis­mu­lui con­tem­po­ran. Sin­gura ex­cep­ție a fost lupta or­to­do­xiei transil­vane îm­po­triva im­pe­ri­u­lui aus­tro-un­gar — am o bă­nu­ială că și în ca­zul acela miza ave­ri­lor bi­se­ri­cești avea și ea un rol în mo­ti­va­ția clerului.

Un exem­plu re­cent: me­sa­jul pă­rin­ți­lor ro­mâni din Schi­tul Ro­mâ­nesc Pro­dromu, din Sfân­tul Munte Athos, după ma­ni­fes­ta­ți­ile ce au ur­mat tra­ge­diei de la Co­lec­tiv. Ei ne spun că ie­și­rile în stradă îm­po­triva stă­pâ­ni­rii n‑au adus nici o schim­bare, ba dim­po­trivă au ge­ne­rat să­ră­cie, or­fani și boli. Iar cei ce ies în stradă să pro­tes­teze sunt pă­că­toși în fața lui Dumnezeu.

Deși cu tru­pul de­parte de țară, cu ru­gă­ciu­nile noas­tre nu ne-am des­păr­țit nici­o­dată de nea­mul în mij­lo­cul că­ruia ne-am năs­cut, în­cât acum nu pu­tem să tă­cem și să rămâ­nem ne­pă­să­tori în fața mo­men­tu­lui de răs­cruce prin care ia­răși trece po­po­rul ro­mân în is­to­ria sa. […] Ne re­fe­rim la miș­că­rile stra­dale în care re­volta oa­me­ni­lor faţă de de­că­de­rea la care a ajuns din multe puncte de ve­dere so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească este di­ri­jată de forțe os­tile ță­rii îm­po­triva stă­pâ­ni­rii sta­tu­lui și a Bi­se­ri­cii noas­tre. […] Am nă­dăj­duit cu to­ții după 1990 la o în­no­ire a lu­mii ro­mâ­nești, la o schim­bare în bine a tu­tu­ror așe­ză­min­te­lor sta­tu­lui ro­mân, însă ce schim­bări au adus toate miș­că­rile stra­dale ade­sea ma­ni­pu­late de unii și de al­ții? Am spune că am de­ve­nit din ce în ce mai să­raci, mi­li­oane de ro­mâni au luat dru­mul pri­be­giei, că­u­tând să-și câștige exis­tența în alte părți ale lu­mii, sute de mii de co­pii au ră­mas fără pă­rinți, cu su­fe­rința su­fle­tească spe­ci­fică or­fa­ni­lor, bo­lile grave fac ra­va­gii, iar mo­ra­li­ta­tea po­po­ru­lui a scă­zut din ce în ce mai mult. […]

Din pă­cate, schim­ba­rea la care ne-am aș­tep­tat atunci cu multă nă­dejde și en­tu­zi­asm nu a ve­nit și nici nu pu­tea veni prin ie­șiri în stradă și pro­teste de acest fel, cât timp nu am în­țe­les că ni­mic nu se poate schimba în bine în lume, dacă nu se re­a­li­zează o în­no­ire su­fle­tească a fi­e­că­ruia din­tre noi. Ceea ce se în­tâm­plă as­tăzi, ie­și­rea în stradă a unora pen­tru a arăta cu de­ge­tul pe cei­lalți, fără să vadă sau să-și asume fi­e­care pro­pri­ile gre­șeli pen­tru sta­rea de fapt la care am ajuns ca po­por, este o în­cu­nu­nare a în­tre­gu­lui rău în care s‑a cu­fun­dat lu­mea ro­mâ­nească în anii care au tre­cut.[…]

De ase­me­nea, tu­tu­ror ce­lor care în aceste zile din nești­ință, dar cu bune in­ten­ții, vă ală­tu­rați ce­lor care pro­duc atâta tul­bu­rare, tre­buie să vă spu­nem că fără să vreți vă fa­ceți păr­tași la toate pă­ca­tele lor, îm­păr­tă­șind ace­lași bles­tem al fă­ră­de­le­gii. Mai de­grabă, dacă chiar vreți mai mult bine pen­tru nea­mul nos­tru, că­u­tați cu dis­cer­nământ la cele ce se pe­trec, și stați de­o­parte, dacă nu pu­teți să îm­pie­di­cați pro­vo­că­rile şi ma­ni­pu­lă­rile ce­lor plătiți pen­tru a face aceasta sau sunt, pur şi sim­plu, în­șe­lați de cel rău.

Cio­ba­nul din Mi­o­rița — sim­bol al ar­he­ti­pu­lui pur ro­mâ­nesc — e și el foarte or­to­dox în gân­dire: de‑o fi să mor, să spui să mă-ngroape, pe-ai­cea pe-aproape. Nici o urmă de re­voltă îm­po­triva ata­ca­to­ri­lor, nici un semn de apă­rare. În po­e­mul po­pu­lar ur­mează par­tea pro­ce­du­rală, pe care și‑o or­ga­ni­zează sin­gur: iar la cap să-mi pui / flu­ie­raş de fag, / mult zice cu drag. Iar mân­tu­i­rea su­fle­tu­lui este și ea clar rân­du­ită: vân­tul, când a bate, / prin ele‑a răz­bate / ș‑oile s‑or strânge, / pe mine m‑or plânge / cu la­crimi de sânge! Asta‑i tot, ăsta e epi­ta­ful unei vieți cur­mate ne­drept din mo­tive pro­fund an­ti­creș­tine: ură, lă­co­mie. Nici o urmă de re­voltă sau ero­ism. Doar pre­o­cu­pa­rea ca pro­ce­du­ral în­gro­pa­rea să se des­fă­șoare cum se cu­vine, în ciuda con­di­ți­i­lor im­pro­prii. Când ești asa­si­nat pe un vârf de munte e mai com­pli­cat să ur­mezi în­toc­mai ri­tu­a­lu­rile. Dar rân­du­iala tre­buie mă­car simulată.

Căci prin­ci­pala formă prin care or­to­do­xul își prac­tică re­li­gia este rân­du­iala bi­se­ri­cească. Or­to­do­c­șii nu sunt esen­ți­al­mente creș­tini în com­por­ta­men­tele lor și nu prin­ci­pi­ile ge­ne­roase ale creș­ti­nis­mu­lui le ghi­dează vie­țile, ci rân­du­ie­lile sta­bi­lite de bi­se­rică. Pen­tru mân­tu­i­rea pro­pri­u­lui su­flet cel mai im­por­tant este să ur­mezi în­toc­mai rân­du­ie­lile bi­se­ri­cii: de câte ori mergi la bi­se­rică, cum îți faci cruce, când tre­buie să pupi icoana, câte pe­le­ri­naje să faci la fe­lu­rite moaște de sfinți, cum să pui lu­mâ­na­rea la co­livă, câte pa­ras­tase să faci mor­ți­lor, câți co­laci se dau po­pii, câte pro­soape și de ce mă­rime se dau la gro­pari. Bi­se­rica are rân­du­ieli bine sta­bi­lite, me­nite să țină ocu­pată min­tea cre­din­cio­su­lui, să‑l facă să se în­trebe CUM se fac lu­cru­rile și nu DE CE este ne­ce­sar tot acest lung șir de pro­ce­duri și cu­tume. Or­to­do­xia este dez­bră­cată cu bună ști­ință de în­țe­le­sul creș­tin al so­li­da­ri­tă­ții umane și e îm­bră­cată în stra­iele îm­po­poțo­nate ale ri­tu­a­lu­lui ri­di­cat la rang de re­gulă dum­ne­ze­iască. Exact cum spu­nea pa­tri­ar­hul Da­niel: nu în­vă­țați voi bi­se­rica care sunt rân­du­ie­lile sale. Sau cum spu­nea de cu­rând pre­o­tul Ne­cula: e lim­pede că în Ro­mâ­nia nu ne-am pier­dut creș­ti­nis­mul, cât ome­nia, res­pec­tul pen­tru va­lo­rile care ne țin vii ca oa­meni. Sun­tem creș­tini prin res­pec­ta­rea rân­du­ie­li­lor bi­se­ri­cești, dar pa­ra­do­xal n‑avem ome­nie. Nu-ti rămâne de­cât să te în­trebi: cum dra­cu­lui — Doamne iartă-mă! — este po­si­bil așa ceva?

Or­to­do­xia nu are nici o in­ten­ție de mo­der­ni­zare, de a evo­lua îm­pre­ună cu so­ci­e­ta­tea. Dim­po­trivă, obiec­ti­vul ei este stag­na­rea în ace­leași ti­pare. Fa­na­ti­cii ei nu do­resc doar să-și prac­tice ri­tu­a­lu­rile în for­mele lor de­su­ete, ci să le și im­pună ce­lor­lalți. Ca și isla­mis­mul, or­to­do­xia prac­tică pro­ze­li­tis­mul, însă nu prin te­roare, ci prin în­doc­tri­nare. Or­to­do­xul fer­vent este con­vins că re­li­gia or­to­doxă tre­buie pre­dată la școală TUTUROR co­pi­i­lor, nu doar ce­lor ai că­ror pă­rinți do­resc asta. Li­be­rul ar­bi­tru nu face parte din va­lo­rile or­to­doxe. Iar în școală nici mă­car nu-și ra­fi­nează me­to­dele de ma­ni­pu­lare, ci fo­lo­sește ace­leași pro­ce­dee pe care le prac­tica în evul me­diu: po­veș­tile-pilde care des­criu un Dum­ne­zeu re­van­șard și ran­chiu­nos, de care tre­buie să ne fie frică și față de care tre­buie să ară­tăm obe­diență ne­con­di­țio­nată su­pu­nându-ne cle­ru­lui. Fi su­pus! Fi ascultător!

Te­ro­ris­mul isla­mic este în­gro­zi­tor. În doar câ­teva clipe ia vie­țile al­tor oa­meni fără să dis­cearnă, doar pen­tru a se­măna frica. Prin com­pa­ra­ție pu­tem spune că sun­tem no­ro­coși: n‑o să existe nici­o­dată un act de te­ro­rism vi­o­lent co­mis de or­to­do­xie. Ea ac­țio­nează alt­fel, lent, ca o otravă ne­le­tală cu ac­țiune în­de­lun­gată. Nu ne ia viața. Ne lasă să ne con­tem­plăm pro­pria ra­tare, fără spe­ranța unei so­ci­e­tăți nor­male, a unui stat de drept în care oa­me­nii gân­desc li­ber și res­pectă le­gile. Pen­tru că, amin­tiți-vă, de­mo­cra­ția și sta­tul de drept n‑au re­u­șit încă în nici un stat ortodox…


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Bogdan

    Cel mai mult mi‑a pla­cut in scri­soare par­tea cu “im­po­triva stă­pâ­ni­rii sta­tu­lui și a Bi­se­ri­cii noas­tre”. Pare des­prinsa din le­to­pi­se­tul lui Gri­gore Ureche…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.