Există un nu­măr de jur­na­liști în presa dâm­bo­vițeană care sunt în­dră­gos­tiți de pro­pria lor ima­gine, unii chiar fără să re­a­li­zeze asta. Pen­tru oa­me­nii ăș­tia — mulți din­tre ei in­te­li­genți alt­min­teri și cu un bun con­dei — su­prema ru­șine este să nu fi avut drep­tate atunci când au in­ter­pre­tat eve­ni­men­tele vre­mu­ri­lor și ne-au ves­tit cum va arăta vi­i­to­rul. Eu nu­mesc boala asta sin­dro­mul ana­lis­tu­lui po­li­tic. Aproape ni­meni nu mai are un dis­curs sim­plu, de mar­tor in­te­li­gent al tim­pu­ri­lor pe care le tră­iește, toți se vor me­si­a­nici pre­zi­că­tori ai vi­i­to­ru­lui. Și pe cu­vânt că nu pri­cep de ce nu se poate face presă spu­nând sim­plu: uite asta se în­tâm­plă acum, asta e bine, asta e rău și vom ve­dea ce va aduce viitorul.

Un bun exem­plu al aces­tui sin­drom este ceea ce se în­tâm­plă acum cu noul gu­vern. Aproape ni­meni din presă nu are ceva po­zi­tiv de spus des­pre noii mi­niș­tri, deși — cu cir­cum­spec­ție și par­ci­mo­nie — mulți ad­mit că sunt oa­meni ca­li­fi­cați în do­me­ni­ile de care se ocupă. Trec peste cohorta de lă­trăi plătiți care au mi­siune de la stă­pâ­nire să re­cite tex­tele dic­tate de cei care‑i plă­tesc, vor­besc acum des­pre jur­na­liș­tii care au păs­trat un nivel oa­re­care de de­cență (deși nu mai poți băga mâna în foc pen­tru ni­meni). Și ce zic ei?

Că i‑au pus ser­vi­ci­ile. Că au le­gă­turi cu So­roș. Că n‑avea rost să plece din me­diul pri­vat doar pen­tru un an. Că n‑o să apuce să facă ni­mic. Că a fi bun spe­cia­list nu în­seamnă că vei fi un bun mi­nis­tru. Că nici a fi bun ma­na­ger nu în­seamnă că vei fi un bun mi­nis­tru. Că vor fi sa­bo­tați de eșa­loa­nele doi și trei. Că în te­ri­to­riu n‑o să-și poată aplica pro­iec­tele. Că n‑au stat bine în poza de la de­pu­ne­rea ju­rămân­tu­lui. Că n‑au pus fe­me­ile în față. Că sunt prea mulți. Că nu sunt chiar teh­no­crați. Că unii au fost plan­tați de par­tide. Că vor lua și ei șpăgi. Dacă ar fi să ne luăm după toate aceste zi­ceri și pre­zi­ceri, ar tre­bui deja să ie­șim în stradă și să ce­rem din nou schim­ba­rea guvernului.

Lo­gica jur­na­lis­tu­lui care su­feră de sin­dro­mul ana­lis­tu­lui po­li­tic e lesne de în­țe­les: tre­buie să se do­ve­dească în­tot­dea­una că a fost ge­nial, a fo­to­gra­fiat si­tu­a­ția cu ma­ximă cla­ri­tate și a pus di­a­gnos­ti­cul cel mai pre­cis. Și pen­tru că e ris­cant să pa­ri­ezi pe o evo­lu­ție bună a lu­cru­ri­lor într‑o țară în care mai to­tul merge prost, e mult mai ușor să pre­zici eșe­cul. În nouă ca­zuri din zece pre­zi­ce­rea se va îm­plini, iar în al ze­ce­lea caz poți cu ușu­rință să mi­ni­ma­li­zezi suc­ce­sul și să arăți că nu re­zul­ta­tele ob­ți­nute erau ceea ce avea țara ne­voie, ci cu to­tul altceva.

Nu­mai că în do­rința asta aprigă de a fi cel care are me­reu drep­tate, ei uită un amă­nunt: sunt for­ma­tori de opi­nie. Și pi­cură în fi­e­care zi, cu fi­e­care cu­vânt otrava în­do­ie­lii per­pe­tue într‑o so­ci­e­tate care e deja bol­navă de ne­în­cre­dere cronică.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.