Ziceri și preziceri

Există un număr de jur­na­liști în presa dâm­bo­vițeană care sunt îndră­gos­tiți de pro­pria lor ima­gine, unii chiar fără să rea­li­zeze asta. Pen­tru oame­nii ăștia – mulți din­tre ei inte­li­genți alt­min­teri și cu un bun con­dei – suprema rușine este să nu fi avut drep­tate atunci când au inter­pre­tat eve­ni­men­tele vre­mu­ri­lor și ne‐au ves­tit cum va arăta vii­to­rul. Eu numesc boala asta sin­dro­mul ana­lis­tu­lui poli­tic. Aproape nimeni nu mai are un dis­curs sim­plu, de mar­tor inte­li­gent al tim­pu­ri­lor pe care le tră­iește, toți se vor mesi­a­nici pre­zi­că­tori ai vii­to­ru­lui. Și pe cuvânt că nu pri­cep de ce nu se poate face presă spu­nând sim­plu: uite asta se întâm­plă acum, asta e bine, asta e rău și vom vedea ce va aduce vii­to­rul.

Un bun exem­plu al aces­tui sin­drom este ceea ce se întâm­plă acum cu noul guvern. Aproape nimeni din presă nu are ceva pozi­tiv de spus des­pre noii miniș­tri, deși – cu cir­cum­spec­ție și par­ci­mo­nie – mulți admit că sunt oameni cali­fi­cați în dome­ni­ile de care se ocupă. Trec peste cohorta de lătrăi plătiți care au misiune de la stă­pâ­nire să recite tex­tele dic­tate de cei care‐i plă­tesc, vor­besc acum des­pre jur­na­liș­tii care au păs­trat un nivel oare­care de decență (deși nu mai poți băga mâna în foc pen­tru nimeni). Și ce zic ei?

Că i‐au pus ser­vi­ci­ile. Că au legă­turi cu Soroș. Că n‐avea rost să plece din mediul pri­vat doar pen­tru un an. Că n‐o să apuce să facă nimic. Că a fi bun spe­cia­list nu înseamnă că vei fi un bun minis­tru. Că nici a fi bun mana­ger nu înseamnă că vei fi un bun minis­tru. Că vor fi sabo­tați de eșa­loa­nele doi și trei. Că în teri­to­riu n‐o să‐și poată aplica pro­iec­tele. Că n‐au stat bine în poza de la depu­ne­rea jurămân­tu­lui. Că n‐au pus feme­ile în față. Că sunt prea mulți. Că nu sunt chiar teh­no­crați. Că unii au fost plan­tați de par­tide. Că vor lua și ei șpăgi. Dacă ar fi să ne luăm după toate aceste ziceri și pre­zi­ceri, ar tre­bui deja să ieșim în stradă și să cerem din nou schim­ba­rea guver­nu­lui.

Logica jur­na­lis­tu­lui care suferă de sin­dro­mul ana­lis­tu­lui poli­tic e lesne de înțe­les: tre­buie să se dove­dească întot­dea­una că a fost genial, a foto­gra­fiat situ­a­ția cu maximă cla­ri­tate și a pus dia­gnos­ti­cul cel mai pre­cis. Și pen­tru că e ris­cant să pari­ezi pe o evo­lu­ție bună a lucru­ri­lor într‐o țară în care mai totul merge prost, e mult mai ușor să pre­zici eșe­cul. În nouă cazuri din zece pre­zi­ce­rea se va împlini, iar în al zece­lea caz poți cu ușu­rință să mini­ma­li­zezi suc­ce­sul și să arăți că nu rezul­ta­tele obți­nute erau ceea ce avea țara nevoie, ci cu totul alt­ceva.

Numai că în dorința asta aprigă de a fi cel care are mereu drep­tate, ei uită un amă­nunt: sunt for­ma­tori de opi­nie. Și picură în fie­care zi, cu fie­care cuvânt otrava îndo­ie­lii per­pe­tue într‐o soci­e­tate care e deja bol­navă de neîn­cre­dere cro­nică.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu