Ziceri și preziceri

Există un număr de jur­nal­iști în presa dâm­bovițeană care sunt îndră­gostiți de pro­pria lor imag­ine, unii chiar fără să real­izeze asta. Pen­tru oamenii ăștia — mulți din­tre ei inteligenți alt­minteri și cu un bun con­dei — suprema rușine este să nu fi avut drep­tate atunci când au inter­pre­tat eveni­mentele vre­murilor și ne-au vestit cum va arăta viitorul. Eu numesc boala asta sin­dro­mul anal­is­tu­lui politic. Aproape nimeni nu mai are un dis­curs sim­plu, de mar­tor inteligent al tim­purilor pe care le trăiește, toți se vor mesian­ici prez­ică­tori ai viitoru­lui. Și pe cuvânt că nu pri­cep de ce nu se poate face presă spunând sim­plu: uite asta se întâm­plă acum, asta e bine, asta e rău și vom vedea ce va aduce viitorul.

Un bun exem­plu al aces­tui sin­drom este ceea ce se întâm­plă acum cu noul guvern. Aproape nimeni din presă nu are ceva poz­i­tiv de spus despre noii miniștri, deși — cu cir­cum­specție și parci­monie — mulți admit că sunt oameni cal­i­fi­cați în domeni­ile de care se ocupă. Trec peste cohorta de lătrăi plătiți care au mis­i­une de la stăpânire să recite tex­tele dic­tate de cei care‑i plătesc, vorbesc acum despre jur­nal­iștii care au păs­trat un nivel oare­care de decență (deși nu mai poți băga mâna în foc pen­tru nimeni). Și ce zic ei?

Că i‑au pus ser­vici­ile. Că au legă­turi cu Soroș. Că n‑avea rost să plece din mediul pri­vat doar pen­tru un an. Că n‑o să apuce să facă nimic. Că a fi bun spe­cial­ist nu înseamnă că vei fi un bun min­istru. Că nici a fi bun man­ager nu înseamnă că vei fi un bun min­istru. Că vor fi sab­o­tați de eșaloanele doi și trei. Că în ter­i­to­riu n‑o să-și poată aplica proiectele. Că n‑au stat bine în poza de la depunerea jurămân­tu­lui. Că n‑au pus femeile în față. Că sunt prea mulți. Că nu sunt chiar tehnocrați. Că unii au fost plan­tați de par­tide. Că vor lua și ei șpăgi. Dacă ar fi să ne luăm după toate aceste ziceri și prez­iceri, ar tre­bui deja să ieșim în stradă și să cerem din nou schim­barea guver­nu­lui.

Log­ica jur­nal­is­tu­lui care suferă de sin­dro­mul anal­is­tu­lui politic e lesne de înțe­les: tre­buie să se dovedească întot­deauna că a fost genial, a fotografiat situ­ația cu max­imă clar­i­tate și a pus diag­nos­ticul cel mai pre­cis. Și pen­tru că e riscant să pariezi pe o evoluție bună a lucrurilor într‑o țară în care mai totul merge prost, e mult mai ușor să prezici eșecul. În nouă cazuri din zece prez­icerea se va împlini, iar în al zece­lea caz poți cu ușur­ință să min­i­mal­izezi suc­ce­sul și să arăți că nu rezul­tatele obținute erau ceea ce avea țara nevoie, ci cu totul altceva.

Numai că în dor­ința asta aprigă de a fi cel care are mereu drep­tate, ei uită un amă­nunt: sunt for­ma­tori de opinie. Și picură în fiecare zi, cu fiecare cuvânt otrava îndoielii per­petue într‑o soci­etate care e deja bol­navă de neîn­credere cron­ică.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu