Există un număr de jurnaliști în presa dâmbovițeană care sunt îndrăgostiți de propria lor imagine, unii chiar fără să realizeze asta. Pentru oamenii ăștia — mulți dintre ei inteligenți altminteri și cu un bun condei — suprema rușine este să nu fi avut dreptate atunci când au interpretat evenimentele vremurilor și ne-au vestit cum va arăta viitorul. Eu numesc boala asta sindromul analistului politic. Aproape nimeni nu mai are un discurs simplu, de martor inteligent al timpurilor pe care le trăiește, toți se vor mesianici prezicători ai viitorului. Și pe cuvânt că nu pricep de ce nu se poate face presă spunând simplu: uite asta se întâmplă acum, asta e bine, asta e rău și vom vedea ce va aduce viitorul.
Un bun exemplu al acestui sindrom este ceea ce se întâmplă acum cu noul guvern. Aproape nimeni din presă nu are ceva pozitiv de spus despre noii miniștri, deși — cu circumspecție și parcimonie — mulți admit că sunt oameni calificați în domeniile de care se ocupă. Trec peste cohorta de lătrăi plătiți care au misiune de la stăpânire să recite textele dictate de cei care‑i plătesc, vorbesc acum despre jurnaliștii care au păstrat un nivel oarecare de decență (deși nu mai poți băga mâna în foc pentru nimeni). Și ce zic ei?
Că i‑au pus serviciile. Că au legături cu Soroș. Că n‑avea rost să plece din mediul privat doar pentru un an. Că n‑o să apuce să facă nimic. Că a fi bun specialist nu înseamnă că vei fi un bun ministru. Că nici a fi bun manager nu înseamnă că vei fi un bun ministru. Că vor fi sabotați de eșaloanele doi și trei. Că în teritoriu n‑o să-și poată aplica proiectele. Că n‑au stat bine în poza de la depunerea jurământului. Că n‑au pus femeile în față. Că sunt prea mulți. Că nu sunt chiar tehnocrați. Că unii au fost plantați de partide. Că vor lua și ei șpăgi. Dacă ar fi să ne luăm după toate aceste ziceri și preziceri, ar trebui deja să ieșim în stradă și să cerem din nou schimbarea guvernului.
Logica jurnalistului care suferă de sindromul analistului politic e lesne de înțeles: trebuie să se dovedească întotdeauna că a fost genial, a fotografiat situația cu maximă claritate și a pus diagnosticul cel mai precis. Și pentru că e riscant să pariezi pe o evoluție bună a lucrurilor într‑o țară în care mai totul merge prost, e mult mai ușor să prezici eșecul. În nouă cazuri din zece prezicerea se va împlini, iar în al zecelea caz poți cu ușurință să minimalizezi succesul și să arăți că nu rezultatele obținute erau ceea ce avea țara nevoie, ci cu totul altceva.
Numai că în dorința asta aprigă de a fi cel care are mereu dreptate, ei uită un amănunt: sunt formatori de opinie. Și picură în fiecare zi, cu fiecare cuvânt otrava îndoielii perpetue într‑o societate care e deja bolnavă de neîncredere cronică.
Lasă un comentariu