Vă mai amintiți de atentatul din Paris de la începutul anului, redacția la Charlie Hebdo? Sigur că da, nu e ceva ce se poate uita foarte ușor, iar zilele astea a fost evocat de nenumărate ori. Cei mai mulți dintre noi ni l‑am amintit ca pe un precedent al atacurilor din 13 noiembrie și probabil — ca și mine — ați gândit că lucrurile sunt pe cale să se schimbe spre mai rău în Europa. Războiul contra extremismului nu poate fi câștigat printr‑o atitudine defensivă. Trebuie făcut ceva.
Și guvernele vestice au început să facă, mai ales cel francez și cel belgian. S‑a instituit starea de urgență. Polițiști și jandarmi patrulează înarmați pe străzi. Controalele corporale sunt permise. Circulația publică a scăzut foarte mult. Evenimente publice și spectacole sunt amânate sau chiar anulate. O stare de teamă s‑a instalat deja în Paris și Bruxelles. Cetățenii sunt îndemnați să fie vigilenți. Iar guvernul francez și cel belgian anunță că monitorizează cu mare atenție ce se întâmplă. Ce înseamnă asta? Supraveghere. Cum știm că cineva pune la cale un atentat? Prin faptele sale? O, nu, căci iată ce se întâmplă dacă așteptăm să se treacă la fapte: mor oameni nevinovați. Vom fi vigilenți monitorizând cuvintele. Vom fi vigilenți supraveghind telefoanele, mailurile, convorbirile. Anumite cuvinte, anumite opinii vor fi declarate periculoase și cei ce le vor rosti sau scrie vor risca să fie ridicați de poliție pentru a da explicații.
Pe internet circulă diverse sondaje de opinie despre cine sunt cei care ar trebui să fie declarați indezirabili și expulzați din Europa. De pildă imamii salafiști. Desigur, admitem rațional că unii dintre ei n‑au făcut nimic deocamdată care să justifice măsura expulzării, dar ceea ce spun este foarte neconvenabil, așa că, preventiv, pentru binele nostru și al Europei, poate ar fi bine să‑i trimitem acasă la ei.
Până nu demult, înainte de atentatele din 13 noiembrie, au existat discuții despre diverse alte libertăți pe care occidentul le îngrădește musulmanilor. Burka musulmană a fost la un moment dat în centrul atenției. Este în regulă să fie interzisă? Unii au spus că da, pentru că identitatea unei persoane trebuie să poată fi stabilită în orice moment — nu e acceptabil să ne ascundem sub hainele pe care le purtăm. Alții au spus că nu e ok, că violăm dreptul musulmanilor de a se manifesta public conform credinței și tradiției lor. E destul de limpede că acum, după tragicele evenimente din Paris, foarte mulți vor fi în favoarea interzicerii acestui obiect vestimentar.
Vor exista foarte curând cuvinte periculoase, opinii indezirabile, tradiții culturale interzise. Și toate astea într‑o Europă care se definește ca leagăn al toleranței și diversității. Nu mă înțelegeți greșit, nu critic neapărat aceste măsuri. Unele dintre ele sunt inevitabile. Dar vreau să vă amintesc ceva.
Acum nici un an, după atentatele de la Charlie Hebdo, toată lumea civilizată a fost indignată de ceea ce s‑a întâmplat. S‑a spus pe milioane de voci că nu poți să ucizi oameni pentru că nu-ți place umorul lor. Dar când a venit vorba de limitele libertății de expresie, unii — printre care mă număr — au spus că există totuși subiecte asupra cărora ar trebui să ne abținem să le transformăm în obiectul hazului sau disprețului public, pentru că rănim inutil sentimentele altor oameni. Mulți alții m‑au pus la punct, spunându-mi că libertatea de expresie nu poate fi îngrădită sub nici o formă și sub nici un motiv. Nici chiar dacă îi aducem pe alții la disperare și furie prin cuvintele noastre.
Aș vrea să‑i văd pe acei fanatici Charlie Hebdo — adevărați imami ai libertății absolute — bătându-se azi pentru dreptul la exprimare al celor care admiră statul islamic, care cred în islamul radical, fără să fi comis vreo infracțiune. Să‑i văd protestând că cineva poate fi arestat doar pentru că a pronunțat un anumit cuvânt, pentru că are anumite opinii sau se îmbracă într-un anume fel. Să repete și acum, când ei devin potențiale victime, că libertatea de exprimare a unui extremist e mai importantă decât liniștea lor și a familiilor lor.
Sau, dacă n‑o fac, să admită că libertatea de exprimare poate și trebuie să aibă limitele sale, căci altminteri devine ea însăși o formă de extremism. Și că orice virtute poate fi în egală măsură transformată în viciu prin reaua ei practicare.
Lasă un comentariu