Biserica ortodoxă, în frunte cu cei mai importanți prelați ai săi, ne tot vorbește despre opera sa de caritate și despre cum are nevoie de averi și proprietăți, ba chiar scutite de impozite și taxe, pentru a le face bani din ele și a putea apoi face fapte de milostenie și îngrijire. Și aici urmează de obicei o înșiruire de orfelinate, cantine sociale și azile de bătrâni care sunt întreținute de biserică spre binele drept-credincioșilor și al societății în general. Iar noi ar trebui să fim impresionați și etern recunoscători. Eu nu sunt. Dimpotrivă, eu cred că ceea ce face biserica este profund anticreștin și antiromânesc. Și pentru că bisericii îi place să ne explice credința prin pilde, tot printr‑o pildă am să încerc să explic și eu ceea ce gândesc.
Într-un oraș, undeva prin România, trăiau în bună vecinătate două familii. Una dintre ele era mai bogată, avea pământuri și avere provenite din moșteniri și donații ale unora care erau de mult duși pe lumea cealaltă. Cea de‑a doua era ceva mai săracă, cu mai puține proprietăți, câte putuseră dobândi prin munca lor. Amândouă familiile erau formate din părinți creștini milostivi și fiecare dintre ele avea câte un copil.
Părinții cei bogați luau din când în când mâncare din cămara lor plină de bunătăți și o împărțeau bolnavilor, orfanilor și bătrânilor. Copilul lor nu vedea decât că proviziile din cămară mai scad uneori și întreba unde s‑au dus, iar ei îi explicau că au avut grijă de cei care sunt în nevoie. Apoi cămara se umplea la loc.
Săracii procedau diferit — puneau bucatele pe masă și își rugau copilul să păstreze o parte din porția lui pentru a da și altora care n‑au ce mânca; la rândul lor, părinții procedau la fel. Pentru că masa lor nu era atât de îmbelșugată, nu reușeau să pună deoparte foarte mult pentru împărțit, dar atât cât era, duceau împreună — părinți și copil — și împărțeau cu mâinile lor celor bolnavi, orfani și bătrâni.
Au trecut anii și copiii au crescut. Iar părinții bogați se mirau de copilul săracilor care se dovedea mult mai darnic cu cei nevoiași decât al lor. Cum se poate așa ceva, când noi am dăruit înzecit celor în nevoie? Cum de copilul nostru n‑a dobândit milostenia pe care noi am dovedit‑o în toți acești ani?
Biserica ortodoxă este exact în situația părinților bogați. Ia din banii noștri ai tuturor — căci averile care i s‑au acordat, scutirile de impozite și taxe și banii pe care îi primește de la buget, sunt din proprietatea societății, adică bani și bunuri dobândite fără ca ei să fi muncit vreodată pentru ele — precum dintr‑o cămară și împarte nevoiașilor. Dar pe copilul lor, enoriașul ortodox, îl țin departe de această milostenie, nu‑l implică direct. Ca și în pilda mea, enoriașului i se spune doar să n‑aibă grijă, că proviziile luate din cămară sunt bine folosite. În loc să fie propovăduită și sădită în mintea, inima și comportamentul fiecărui credincios, milostenia este confiscată în exclusivitate de biserică și exercitată în numele comunității creștine.
Treptat sentimentul nostru de solidaritate creștină și de iubire a aproapelui scade în intensitate, amenințând să dispară complet. Societatea de azi devine tot mai populată cu oameni egoiști, e tot mai invadată de un individualism feroce. Și toți ne plângem despre asta, despre cum nu ne mai pasă unii de alții, despre cum ceilalți sunt surzi și orbi la suferințele și greutățile noastre. Dar nu vedem sau refuzăm să acceptăm că felul în care practicăm creștinismul este complet eronat, în răspăr cu principiile sale. În loc să ne pese de ceilalți, am delegat bisericii obligația compasiunii și solidarității. Și, cu conștiința descărcată, ne putem scufunda în cel mai egoist consumerism.
În fruntea îndepărtării de creștinism se află chiar biserica ortodoxă, care s‑a transformat într-un soi de minister al solidarității naționale care ne ia banii și îi împarte în numele nostru. Nu trebuie să fiți milostivi ori solidari — ne spune BOR — se ocupă biserica de asta pentru voi. Trebuie doar să dați banii și noi, contra unui comision pe care îl reținem ca să ne cumpărăm mașini scumpe, haine aurite și să ridicăm palate în care să ne autoproslăvim, vom fi milostivi în numele vostru. Pentru mine acest mesaj și acest comportament sunt profund anticreștine.
Dar lucrurile sunt chiar mai grave decât atât, căci solidaritatea — fie ea de natură creștină sau nu — mi se pare a fi ceea ce lipsește astăzi românilor pentru a deveni o națiune puternică. Mai mult ca oricând, acum când șansa ne‑a așezat de partea lumii civilizate, când avem norocul de a avea aliați puternici și când s‑a ivit oportunitatea de a ne ridica din ghinioanele istoriei, avem nevoie de solidaritate în toate formele ei. Faptul că suntem împiedicați să o învățăm și să o exersăm, că suntem lipsiți de o temeinică educație în privința asta — cu buna știință sau din interesele materiale ale BOR — face ca “opera caritabilă” a bisericii să fie profund antiromânească. Nu ratăm doar ocazia de a deveni buni creștini. Biserica ne ia și șansa de a deveni buni români.
Lasă un comentariu