Zi­lele tre­cute am gă­sit pe net un ci­tat al ma­re­lui fi­lo­zof da­nez, Søren Ki­er­ke­ga­ard, care s‑ar tra­duce așa: ros­tul ru­gă­ciu­nii nu este de a‑l in­flu­ența pe Dum­ne­zeu, ci de a schimba ati­tu­di­nea ce­lui care se ro­agă. Re­cu­nosc încă de la în­ce­put că n‑am ci­tit opera lui Kir­ke­ga­ard, știu des­pre el doar lu­cruri de cul­tură ge­ne­rală și poate câ­teva re­fe­rințe in­te­re­sante fă­cute în ar­ti­cole și cărți care mi-au tre­cut pe sub ochi. Dar mă în­do­iesc că în­țe­le­sul pe care l‑am atri­buit aces­tui ci­tat este ero­nat doar pen­tru că nu i‑am par­curs scri­e­rile. Ex­pri­ma­rea e des­tul de di­rectă, se­man­tica e su­fi­cient de lim­pede.

Mi‑a atras aten­ția for­mu­la­rea foarte sim­plă și concisă a unei idei pe care o îm­păr­tă­șesc în­tru to­tul. A te ruga că­tre di­vi­ni­tate nu este o oport­u­ni­tate de a so­li­cita fa­vo­ruri per­so­nale, nici un ri­tual dic­tat de cu­tume bi­se­ri­cești, ci un mo­ment de in­tros­pec­ție, de in­ti­mi­tate ma­ximă, în care con­ști­ința noas­tră per­so­nală se ex­pune fără di­si­mu­lări în fața unei in­stanțe mo­rale că­reia îi re­cu­noaș­tem su­pe­ri­o­ri­ta­tea ab­so­lută. Este mo­men­tul în care noi în­șine ac­cep­tăm să apli­căm o ju­de­cată ne­păr­ti­ni­toare a fap­te­lor și in­ten­ți­i­lor pro­prii, mă­su­rându-le pe scara su­premă a per­fec­țiu­nii, cu ac­cep­ta­rea ne­pu­tin­ței de a o atinge vreo­dată. Mie mi se pare că ru­gă­ciu­nea cre­din­cio­su­lui de azi ra­tează de cele mai multe ori aceste dezi­de­rate.

Mai în­tâi că ru­gă­ciu­nea este de cele mai multe ori con­fun­dată cu o listă de re­ven­di­cări. Dintr-un mo­tiv sau al­tul ne con­si­de­răm în­drep­tă­țiți să ni se în­les­nească dru­mul prin viață și pro­ba­bil ni se pare că doar aten­ția di­vină e ceea ce lip­sește pen­tru ca do­rin­țele noas­tre să de­vină re­a­li­tate. Dum­ne­zeu e cel mai pro­ba­bil prins cu alte tre­buri și n‑a bă­gat în seamă ne­vo­ile drept cre­din­cio­su­lui său, de aceea ru­gă­ciu­nea este un fel de a‑l trage de mâ­necă, semnalându‑i ne­a­ten­ția.

Apoi in­tros­pec­ția lip­sește cu de­să­vâr­șire, în cele mai multe ca­zuri. Nu există obiș­nu­ința de a privi auto­cri­tic spre pro­pri­ile fapte și gân­duri, ci mai de­grabă o con­des­cen­dență vo­ioasă față de pro­priul com­por­ta­ment că­ruia îi gă­sim în­tot­dea­una scuze sau mă­car cir­cum­stanțe ate­nu­ante. Atunci când am greșit, dacă am greșit, ceea ce e pu­țin pro­ba­bil, a fost pen­tru că n‑am avut în­co­tro. Al­ții ne-au îm­pins în gre­șe­ală, noi am fost doar ne­vi­no­vate vic­time ale unui con­curs de îm­pre­ju­rări. Ne­re­cu­nos­cându-ne slă­bi­ciu­nile, în­drep­ta­rea lor este ra­tată.

În fine, im­po­si­bi­li­ta­tea atin­ge­rii per­fec­țiu­nii este ab­so­lu­ti­zată. Dacă per­fec­țiu­nea nu poate fi atinsă, atunci nici nu are rost să ne mai stră­duim. Căci ori­cum ni­meni nu‑i per­fect, în afară de Dum­ne­zeu. Stră­da­nia de a de­veni mai bun de­cât ieri de­vine ca­ducă, efor­tul de a îna­inta spre va­lo­rile creș­tine este inu­til. Deși pu­tem, nu vrem să per­ce­pem această in­tan­gi­bi­li­tate a per­fec­țiu­nii di­vine ca pe o li­nie a ori­zon­tu­lui pro­pri­u­lui nos­tru des­tin, că­tre care ne în­drep­tăm ne­con­te­nit în de­ve­ni­rea noas­tră spi­ri­tu­ală și mo­rală. Nă­zu­ința spre per­fec­țiune este aban­do­nată pen­tru că nu are o răs­plată tan­gi­bilă și ime­di­ată.

Pen­tru că sun­tem niște pă­că­toși con­des­cen­denți și su­per­fi­ci­ali și n‑avem a cere di­vi­ni­tă­ții de­cât mă­run­ți­șuri con­crete, ne re­zu­măm ru­gă­ciu­nile la un sim­plu “dă, Doamne!”. Atâta doar că Dum­ne­zeu nu poate să ne dea alt­ceva de­cât minte și su­flet. Res­tul se pre­su­pune că tre­buie să fa­cem noi.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.