Dă, Doamne!

Zilele tre­cute am găsit pe net un citat al mare­lui filo­zof danez, Søren Kierkegaard, care s‑ar tra­duce așa: ros­tul rugă­ci­u­nii nu este de a‑l influ­ența pe Dum­nezeu, ci de a schimba ati­tudinea celui care se roagă. Recunosc încă de la început că n‑am citit opera lui Kirkegaard, știu despre el doar lucruri de cul­tură gen­er­ală și poate câteva refer­ințe intere­sante făcute în arti­cole și cărți care mi-au tre­cut pe sub ochi. Dar mă îndoi­esc că înțe­le­sul pe care l‑am atribuit aces­tui citat este eronat doar pen­tru că nu i‑am par­curs scrier­ile. Expri­marea e destul de directă, seman­tica e sufi­cient de limpede.

Mi‑a atras atenția for­mu­la­rea foarte sim­plă și con­cisă a unei idei pe care o împărtășesc întru totul. A te ruga către divini­tate nu este o opor­tu­ni­tate de a solicita favoruri per­son­ale, nici un rit­ual dic­tat de cutume bis­ericești, ci un moment de intro­specție, de intim­i­tate max­imă, în care conști­ința noas­tră per­son­ală se expune fără dis­imulări în fața unei instanțe morale căreia îi recunoaștem supe­ri­or­i­tatea abso­lută. Este momen­tul în care noi înșine accep­tăm să aplicăm o jude­cată nepăr­tini­toare a faptelor și intenți­ilor pro­prii, măsurându-le pe scara supremă a per­fecți­u­nii, cu acceptarea neputinței de a o atinge vre­o­dată. Mie mi se pare că rugă­ci­unea cred­in­cio­su­lui de azi ratează de cele mai multe ori aceste dezider­ate.

Mai întâi că rugă­ci­unea este de cele mai multe ori con­fun­dată cu o listă de reven­dicări. Dintr-un motiv sau altul ne con­sid­erăm îndrep­tățiți să ni se înlesnească dru­mul prin viață și prob­a­bil ni se pare că doar atenția div­ină e ceea ce lipsește pen­tru ca dor­ințele noas­tre să dev­ină real­i­tate. Dum­nezeu e cel mai prob­a­bil prins cu alte tre­buri și n‑a băgat în seamă nevoile drept cred­in­cio­su­lui său, de aceea rugă­ci­unea este un fel de a‑l trage de mânecă, semnalându‑i neat­enția.

Apoi intro­specția lipsește cu desăvârșire, în cele mai multe cazuri. Nu există obișn­uința de a privi aut­o­critic spre pro­pri­ile fapte și gân­duri, ci mai degrabă o con­de­scen­dență voioasă față de pro­priul com­por­ta­ment căruia îi găsim întot­deauna scuze sau măcar cir­cum­stanțe aten­u­ante. Atunci când am greșit, dacă am greșit, ceea ce e puțin prob­a­bil, a fost pen­tru că n‑am avut încotro. Alții ne-au împins în greșeală, noi am fost doar nevi­no­vate vic­time ale unui con­curs de împre­jurări. Nerecunoscându-ne slăbi­ci­u­nile, îndreptarea lor este ratată.

În fine, imposi­bil­i­tatea atin­gerii per­fecți­u­nii este abso­l­u­ti­zată. Dacă per­fecți­unea nu poate fi atinsă, atunci nici nu are rost să ne mai stră­duim. Căci oricum nimeni nu‑i per­fect, în afară de Dum­nezeu. Stră­da­nia de a deveni mai bun decât ieri devine caducă, efor­tul de a înainta spre val­o­rile creș­tine este inutil. Deși putem, nu vrem să per­cepem această intan­gi­bil­i­tate a per­fecți­u­nii divine ca pe o linie a ori­zon­tu­lui pro­pri­u­lui nos­tru des­tin, către care ne îndrep­tăm necon­tenit în devenirea noas­tră spir­i­tu­ală și morală. Năzuința spre per­fecți­une este aban­do­nată pen­tru că nu are o răs­plată tan­gi­bilă și ime­di­ată.

Pen­tru că sun­tem niște păcă­toși con­de­scen­denți și super­fi­ciali și n‑avem a cere divinității decât mărunțișuri con­crete, ne rezumăm rugă­ci­u­nile la un sim­plu "dă, Doamne!". Atâta doar că Dum­nezeu nu poate să ne dea altceva decât minte și suflet. Restul se pre­supune că tre­buie să facem noi.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu