Eram în drum spre Cluj zilele trecute și așa am avut ocazia să ascult pentru prima oară emisiunea lui Moise Guran de la Europa FM, România în direct. Auzisem despre ea, dar ora de difuzare nu este deloc favorabilă pentru cei care au un servici cu ore fixe de muncă. După amiaza, la ora 1, lumea de obicei are altceva de făcut. Păcat pentru emisiune, pentru că de obicei e interesantă și ar merita o audiență mai largă.
În ziua aceea subiectul a fost unul foarte incitant: cum ne educăm copiii pentru a‑i feri de pericolele care îi pândesc prin accesul nefiltrat la informațiile care circulă pe internet? Cum procedăm ca ei să nu adere la idei fundamental greșite precum terorismul, rasismul sau fascismul? Discuția era declanșată de povestea puștiului jihadist din Craiova, care s‑a autodeclarat islamist extremist și gata să se alăture statului islamic pe baza lecturilor sale de pe internet. Cum s‑a ajuns aici? Ce putem face pentru a preveni ca așa ceva să nu se mai întâmple? Oamenii au început să sune. Iar discuția s‑a axat destul de evident pe două potențiale soluții: controlul accesului la internet și comunicarea cu copilul.
Însă nici una dintre aceste soluții nu se dovedea infailibilă. Să pui control parental pe un computer nu e complicat, dar la fel de simplu este să‑l ocolești și, să recunoaștem, copiii din ziua de azi sunt mai versatili în materie de computere decât părinții lor. Să comunici cu copilul este o idee foarte bună, dar întrebarea pe care permanent și‑o va pune un părinte va fi: este complet sincer cu mine copilul meu, pot să am încredere în el? O mamă spunea că ea se așteaptă ca fiul ei să‑i spună tot ceea ce îl frământă sau îl preocupă, adică să aibă încredere totală în ea. Două fraze mai târziu recunoștea că nu va avea niciodată încredere totală în el și‑l va verifica discret ca să știe că nu‑l minte. Dar încrederea nu funcționează niciodată unidirecțional.
Însă nici unul dintre cei care au intrat în direct nu și‑a pus problema fundamentală: de ce sunt atrași tinerii de teoriile radicale? Ce anume le face atractive pentru ei? Cum ajung să împărtășească valorile propovăduite de extremiști, indiferent de natura lor? Dacă s‑ar fi întrebat, poate ajungeau la una din originile problemei, lipsa de moralitate și de justiție socială din lumea de azi. Și nu mă refer doar la România. Întreaga societate este cuprinsă de o criză destul de profundă a moralității. Minciuna, furtul și crima sunt îmbrăcate în straiele democrației și libertății și defilează printre noi cu obrăznicie, pretinzându-se adevăr, cinste și legitimă apărare.
Realizăm cu toții înșelătoria, dar o acceptăm din comoditate, din lenea de a reacționa, de a ne pune la bătaie timpul și energia în apărarea unor principii pe care altminteri le declarăm esențiale pentru civilizația contemporană. Bombardamentele din Siria nu sunt pentru a apăra interesele sirienilor, refugiații nu sunt acceptați în Europa doar din solidaritate umană, jocurile economiei mondiale nu țin cont de regulile obiective ale cererii și ofertei, băncile ne jupoaie fără scrupule și fără ca ele să riște vreodată ceva, produsele care ni se vând sunt mincinos prezentate ca fiind de calitate, mâncarea care ni se oferă e otrăvită, medicamentele care ni se propun nu ne tratează boala, ci ne anesteziază suferința. Lista ar putea continua.
Un copil care simte toată această lipsă de moralitate poate ajunge să-și dorească o lume cu mai multă structură, cu mai multă ordine. Adică exact ceea ce îi oferă orice formă de extremism. Islamul radical, neonazismul, naționalismul extremist, fanatismul creștin sunt toate niște teorii care propun o morală de fier repusă în drepturi prin forță. Căci forța pare să fie singura soluție de a restaura moralitatea în această lume putredă. Paradoxal, cu cât ne vom strădui să insuflăm mai mult respect pentru morală copilului nostru, cu atât îl pregătim mai bine pentru a se radicaliza în mod violent.
Nu am o soluție perfectă pentru problema asta. Dar am o bănuială că, dacă vrem ca tinerii să nu se mai îndrepte spre extremism, ar fi bine să începem să privim cu mai multă exigență comportamentul nostru de fiecare zi. Căci moralitatea societății se distruge cu adevărat mai ales atunci când minciuna, furtul și perfidia se strecoară în viața de zi cu zi a fiecărui individ. Ar trebui să veghem cu mai multă vigilență la ceea ce se întâmplă în societate sub aspect moral și să reacționăm vehement atunci când o autoritate — oricare ar fi ea, statală, locală sau religioasă — depășește limitele acceptabile ale comportamentului social acceptabil.
Căci numai așa vom putea demonstra generațiilor de după noi că există un alt fel de luptă pentru păstrarea moralității societății, una care nu implică violența, care nu terorizează, care nu distruge pentru a reclădi. Și că acest tip de luptă, dat în tranșeele fiecărei zile, este mai curând învingător căci e purtată de fiecare dintre noi.
Lasă un comentariu