O tură de iarnă

Cam pe când se apropia primul week­end din decem­brie mi‑a venit așa un dor de munte. Vre­mea era oare­cum îmbi­etoare, căci începutul de iarnă se dovedea destul de blând, iar despre zăpadă se auzeau vești doar către vâr­furile munților. Așa că de ce nu? O ieșire de‑o zi părea o idee bună și am mai găsit doi pri­eteni care cre­deau la fel.

N‑am mai fost de foarte multă vreme pe munte iarna. Am niște amintiri nu toc­mai vesele de acum vreo 30 de ani, pe vre­mea când niște pan­taloni groși de tren­ing erau cam sin­gu­rul echipa­ment pe care îl aveam la dis­poz­iție, ală­turi de niște bocanci de vână­tori de munte grei ca plumbul. Încă mai țin minte cum se udau pan­talonii de la zăpadă, apoi înghețau zdravăn și aveam impre­sia că port o armură rece direct pe piele. De la un punct încolo plăcerea traseu­lui era uitată și nu știam cum să ajung mai degrabă la vale, undeva unde mă pot încălzi.

Așa că de data asta m‑am echipat core­spun­ză­tor: pan­taloni de iarnă, parazăpezi, bocancii dați cu spray de imper­me­abi­lizare, polar și jacheta Mam­mut. Sin­gu­rul lucru pe care nu l‑am avut și tare ar fi prins bine erau niște rachete de zăpadă. Dar chiar și așa tura asta a fost incom­pa­ra­bil mai plă­cută decât cele pe care mi le aduceam aminte din alte ierni.

Am ple­cat sâm­bătă dimineață spre Cheia, cu obiec­tivul de urca cât putem în Gro­hotiș, munții despre care cei doi pri­eteni ai mei nu prea auzis­eră. Auzisem eu însă și am mers direct la țintă, cotind dreapta chiar după intrarea în Cheia, pe Valea Nea­gră, acolo unde începe un traseu mar­cat cu cruce roșie care urcă pe vâr­ful Bobu Mic, la 1.757 m. Infor­mați­ile pe care le-am cules înainte promiteau un urcuș susținut, dar nu exagerat, cu o difer­ență de nivel de vreo 800 m, deci exact ce ar fi tre­buit pen­tru ziua scurtă de iarnă.

Urcând mai întâi prin pădure, am dat de puțină zăpadă, apoi tot mai multă și de urmele unui urs mai miti­tel care urmase și el traseul cu nu multă vreme înain­tea noas­tră. La un moment dat urmele s‑au pier­dut spre dreapta, în amonte, dar în jurul unor izvoare pe lângă care am tre­cut mai târziu am găsit iarăși mulțime de urme care urcau și cob­o­rau. Fluierul pe care‑l port întot­deauna la mine și‑a găsit îndată util­i­tatea — ne-am anunțat peri­odic prezența ca să nu ne sur­prin­dem rec­i­proc, noi și urșii.

Am ieșit apoi în golul alpin care începe destul de jos, pe la 1.450 m. Munții Gro­hotiș sunt pășu­nați intens. Ceva intere­sant: între pădurea de foioase și golul alpin nu există decât foarte puține răși­noase, une­ori lipsind cu desăvârșire. Urcușul s‑a domolit și a urmat o porți­une de tra­ver­sare pe curba de nivel care promitea să fie ușoară. Numai că impre­sia a fost înșelă­toare. Poteca mergea pe un ver­sant sudic, încălzit de soarele strălu­ci­tor — am avut o vreme per­fectă — iar stratul înghețat de zăpadă de dea­supra se rupea la fiecare doi-trei pași, scufundându-ne până la genunchi în zăpadă. Am înain­tat greu, luptându-ne cu omă­tul adânc și cu sen­za­ția pe care o ai când încerci să urci o scară rulantă care coboară. Fiecare cen­timetru a tre­buit câști­gat de două ori: mai întâi făcând un pas, apoi scufundându-ne până la genunchi și repetând pasul. Bune ar fi fost niște rachete!

Când am răzbit mai sus zăpada a fost mai înghețată și ne‑a susținut mult mai bine. Am ajuns destul de ușor pe vâr­ful Bobu Mic și ne-am bucu­rat de priv­eliștea din jur: Bucegii, Baiu­lui, Pia­tra Mare în depărtare, Ciu­cașul și Tătaru. Undeva mai sus puțin era vâr­ful Gro­hotiș, dar dru­mul până acolo și înapoi ne-ar fi luat mai mult de o oră și riscam să coborâm în vale pe întuneric. Altă­dată.

Am luat‑o la vale, înotând încă o dată prin zăpadă în porți­unea aceea de ver­sant, de data asta parcă mai cu spor, pen­tru că mergeam pe pro­pri­ile noas­tre urme. Și, chiar înainte să rein­trăm în pădure, am dat și peste niște urme foarte proaspete de urs — când am urcat sigur nu erau acolo. În urma noas­tră un nea Mar­tin și‑a văzut de tre­burile lui prin munte. Se pare că urșii nu prea mai hibernează iernile. Ne-am văzut de drum la vale, fluierând pre­ven­tiv și povestind una și alta, cu gân­dul la o ciorbă caldă și o bere rece.

Fotografii și traseu


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Mirela

    Nu de rachete era nevoie, ci de coltari mai degraba
    A fost vant ?

    • Sorin Sfirlogea

      Ba de rachete, ca să mărim suprafața de spri­jin și să nu se mai rupă zăpada sub noi. De alunecat nu alunecam, deci colțarii nu ne-ar prea fi aju­tat. Vânt a fost destul puțin și nu foarte put­er­nic, mai ales în cur­mă­tura dinainte de Bobu Mic.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu