De douăzeci și șase de ani suntem liberi. Cel puțin teoretic. Am dărâmat o dictatură care ne sugruma libertățile, ne impunea să trăim după reguli create de alții, reguli ilogice, stupide, frustrante. Am dărâmat‑o noi sau altcineva pentru noi, ce mai contează, vorba e că îndată după ce odiosul dictator și sinistra lui soție au fost măcelăriți în numele nostru, am fost eliberați din toate lanțurile care ne țineau prizonieri. Puteam respira, visa, făptui. Liberi, în sfârșit.
De douăzeci și șase de ani suntem liberi. Libertatea a zvâcnit din prima clipă prin toată fibra noastră și a țâșnit prin fiecare por, prin fiecare gest pe care l‑am făcut. Cine ne-ar fi putut reproșa că exagerăm în gesturile și gândurile noastre după aproape cinci decenii de cenzură și control? Orice exces era justificat din dorința de a schimba lucrurile, nu către mai bine, ci către propriile noastre pofte și convingeri. Dictatura statului era treptat înlocuită cu dictatura individului, cu legea junglei, legea celui mai tare și a primului venit. Libertatea noastră personală dădea buzna peste viața și drepturile celorlalți, dar n‑aveam timp să cântărim cu gramul, nu aveam ochi pentru nuanțe, nu aveam urechi pentru bemoli. Era musai să fim liberi, foarte liberi, cei mai liberi.
De douăzeci și șase de ani suntem liberi. Liberi să facem tot ceea ce ne trece prin minte, chiar și atunci când celorlalți nu le convine. Liberi să votăm pe cine vrem, chiar și atunci când trimitem papițoi și infractori în fruntea țării. Liberi să spunem ce vrem, chiar și când îi jignim pe ceilalți. Liberi să mergem oriunde vrem, chiar și atunci când îi călcăm pe alții în picioare. Liberi să ne promovăm pe noi înșine, chiar și atunci când îi umilim pe ceilalți.
De douăzeci și șase de ani suntem liberi. Și, după douăzeci și șase de ani de libertate dezlănțuită, iată-ne în fața primei legi care ne spune că libertatea unuia nu poate să încalce libertatea celorlalți. Legea care interzice fumatul în spațiile publice este primul nostru test de practicare inteligentă și civilizată a libertății. Nu ne e ușor. Ne zbatem, blestemăm, vociferăm, ne revoltăm. Avem argumente contra, avem argumente pro. Discuția alunecă iute de la fumat la fumători. Legea nu e împotriva unui viciu tolerat de societate, altminteri darnic generator de taxe și accize la bugetul de stat, ci pare că e împotriva unor oameni care — iată! — sunt nedreptățiți pentru că nu pot fuma oriunde vor. Sunt transformați în paria, ceilalți îi resping, îi alungă, nu‑i așa? Rațiunea e înlocuită de emoții, ura își coace fructele în dogoarea pasiunii pentru viciu.
De douăzeci și șase de ani suntem liberi. Și cu toții ne vom obișnui cu noua realitate a fumatului. Mulți fumători vor renunța la țigări și apoi vor deveni lupi moraliști. Cam cum sunt și eu, cel ce a renunțat la fumat acum paisprezece ani. Oare ce aș fi gândit azi dacă încă fumam? Neimportant. Ceea ce cu adevărat e important și ceea ce toți ar trebui să înțelegem, fumători sau nefumători, e că miza acestei legi e una mai mare. Pentru prima oară spunem limpede și cu voce tare că cel de alături contează la fel de mult ca și noi înșine. Azi e vorba despre nefumătorul de lângă noi. Mâine s‑ar putea să fie vorba despre altceva. Argumentul însă nu se va schimba: a‑l proteja pe cel de alături de tine e mai important decât a te proteja pe tine însuți.
Căci atunci când toți vom înțelege acest adevăr și‑l vom practica zi de zi, nici unul dintre noi nu va mai trebui să își poarte singur de grijă. Toți ceilalți vor avea grijă de el. Și asta cred că se numește o societate civilizată.
15:12
Fumatul face rau oamenilor dar bine bugetului de stat.