Ori­cât de re­pede și ori­cât de multe autos­trăzi am con­strui în Ro­mâ­nia, un lu­cru e si­gur: vom avea în con­ti­nu­are dru­muri na­țio­nale, ju­de­țene și co­mu­nale. Nici nu se poate alt­fel, căci n‑o să con­struim autos­trăzi în­tre toate sa­tele ță­rii. Deci a șofa pe șo­sele cla­sice, cu câte o bandă pe sens, va rămâne o re­a­li­tate cu care ne vom con­frunta în­tot­dea­una. Iar asta pre­su­pune să ne adap­tăm sti­lul de con­dus și nive­lul de pru­dență în func­ție de dru­mul pe care cir­cu­lăm și de pri­ce­pe­rea pe care o avem în a stă­pâni ma­șina. Pri­mul cri­te­riu e ceva mai ușor de apre­ciat căci ca­li­ta­tea as­fal­tu­lui de sub noi, sta­rea vre­mii și lă­ți­mea dru­mu­lui nu sunt di­fi­cil de ob­ser­vat. Pro­blema e cu pri­ce­pe­rea pro­prie, des­pre care to­ții avem ten­dința de a o crede mai bună de­cât e în realitate.

Și nu‑i de ajuns că ne ve­dem pe noi în­șine ca niște ve­ri­ta­bili pi­loți de curse, mai e și teh­no­lo­gia care ne pro­mite si­gu­ranță și ne în­cu­ra­jează să ris­căm. Pen­tru că avem ABS, și ESP, și DSC cu­ra­jul de a apăsa pe­dala crește, ki­lo­me­tri curg mai iute și sen­za­ția de con­trol per­fect al spa­ți­u­lui și tim­pu­lui ne îm­bată. Și dacă ai no­roc, mi­cile in­ci­dente ca­u­zate de ex­ce­sul de vi­teză și de ne­a­ten­ție te lasă ne­vă­tă­mat, dar îți arată cât de ușor con­tro­lul se poate trans­forma într‑o în­fri­co­șătoare de­grin­go­ladă. E treaba ta apoi să tragi con­clu­zi­ile și să-ți re­e­va­lu­ezi pri­ce­pe­rea, să în­țe­legi că nici­o­dată nu ești în to­tal con­trol asu­pra unei tone și ju­mă­tate de fi­are care alu­necă în vi­teză peste asfalt.

Nu vor­besc din au­zite. Din ne­fe­ri­cire acum vreo cinci­spre­zece ani am avut un ac­ci­dent grav din care am scă­pat ne­vă­tă­mat în mod mi­ra­cu­los. M‑am răs­tur­nat cu ma­șina din ca­uza pro­priei mele ne­a­ten­ții, fără să fiu je­nat de tra­fic sau de con­di­ții di­fi­cile de cir­cu­la­ție — vara, pe vreme fru­moasă, cu as­falt us­cat, pe o șo­sea com­plet goală. O să zi­ceți că e im­po­si­bil — cre­deți-mă, nu e. Nu e ne­voie de­cât de pu­țină ne­a­ten­ție com­bi­nată cu con­vin­ge­rea pro­fundă că stă­pâ­nești per­fect ma­șina. Am avut un no­roc fan­tas­tic, eram sin­gur într‑o Da­cie break și m‑am răs­tur­nat la­te­ral. Ma­șina s‑a ră­su­cit în aer până a ajuns cu ro­țile în sus, a lo­vit pămân­tul cu par­tea dreapta față, apoi s‑a mai ro­tit în aer 180^o și a că­zut pe roți. Toată ca­ro­se­ria era strâm­bată, mai pu­țin por­țiu­nea din drep­tul șo­fe­ru­lui. Din spa­tele ma­și­nii au zbu­rat pe lângă ca­pul meu, prin par­briz, o bară de trac­țiune me­ta­lică și o trusă de scule care cân­tă­rea peste 10 kg. În plus, am ie­șit în de­cor exact pe dea­su­pra unei ră­dă­cini de co­pac — din ali­ni­a­men­tul de pe mar­gi­nea dru­mu­lui, ăla era sin­gu­rul loc unde co­pa­cul lipsea.

Dacă stu­di­ați pu­țin ac­ci­den­tul în care a mu­rit Iu­li­ana Gă­tej, jur­na­lista de la An­tena 1, o să con­sta­tați că a fost aproape ace­lași sce­na­riu. În Dum­bră­veni, în­tre Râm­nicu Să­rat și Fo­c­șani, într‑o curbă la dreapta s‑a răs­tur­nat spre in­te­ri­o­rul cur­bei, ceea ce este foarte pro­ba­bil re­zul­ta­tul fap­tu­lui că a vi­rat ex­ce­siv și a prins cri­blura din mar­gi­nea dru­mu­lui. Era noapte și ea vor­bea la te­le­fon cu ci­neva din re­dac­ție, dând in­di­ca­ții des­pre ceva. Aten­ția ei era pro­ba­bil la ceea ce dis­cuta, nu la drum. Și din pă­cate n‑a avut no­ro­cul pe care eu l‑am avut.

Lu­mea a să­rit în sus că nu sunt si­gure dru­mu­rile. Așa e, n‑avem autos­trăzi, dar — re­pet — chiar și dacă am avea tot ar rămâne zeci de mii de ki­lo­me­tri de dru­muri obiș­nu­ite pe care tre­buie să cir­cu­lăm cu aten­ție. O cu­coană din mi­nis­te­rul mun­cii, care se pare că e ori­gi­nară chiar din Dum­bră­veni, vrea să facă rost de niște bani pen­tru co­muna na­tală și face niște pro­pu­neri cel pu­țin năs­truș­nice, în­cer­când să spe­cu­leze moar­tea jur­na­lis­tei. Je­nant. Chiar dacă ceea ce cere ea ar fi exis­tat deja, ac­ci­den­tul nu ar fi fost pre­ve­nit. Și ca să nu cre­deți că vor­besc din po­vești, pri­viți ima­gi­nile cu cele șase vi­raje din Dumbrăveni.

Cu­nosc zona aceea pen­tru că am cir­cu­lat frec­vent în­tre Râm­nic și Fo­c­șani. Îna­inte de Dum­bră­veni e o lungă por­țiune cu doar o bandă pe sens și li­nie con­ti­nuă, șo­seaua șer­pu­iește pe câmp și nu prea se poate de­păși. Ne­răb­da­rea șo­fe­ri­lor crește. Apoi se ajunge la sta­tuia lui Su­vo­rov și e pri­mul vi­raj că­tre stânga, chiar la in­tra­rea în Dum­bră­veni, dru­mul se lă­țește la două benzi și ur­mează o pantă ac­cen­tu­ată care co­bo­ară spre al­bia pârâu­lui Râmna. Toți ac­ce­le­rează acolo. Dar chiar îna­inte de pod se face o curbă ac­cen­tu­ată la dreapta care te ia oa­re­cum pe ne­aș­tep­tate și tre­buie să re­duci ra­pid vi­teza ca să nu ieși în de­cor. Când e noapte și nu ești atent nu e greu să gre­șești. Apoi e încă o curbă la dreapta, des­tul de în­șe­lă­toare și ea. Pe urmă, din­colo de apă, dru­mul se li­niș­tește, vi­ra­jele sunt largi, dru­mul are două benzi. Te­o­re­tic nu mai e mo­tiv de în­gri­jo­rare. Teoretic.

Însă ac­ci­den­tul s‑a pro­dus exact într‑o curbă din asta largă, ușoară, în al cin­ci­lea vi­raj, la ma­ga­zi­nul mixt din cen­trul co­mu­nei — sunt aproape si­gur pen­tru că m‑am ui­tat la fil­ma­rea de la lo­cul ac­ci­den­tu­lui. Acolo e sin­gu­rul vi­raj la dreapta ur­mat de unul spre stânga (se văd la în­ce­pu­tul fil­mă­rii ma­și­nile care vin din sens opus cum in­tră în ca­dru din­spre stânga) și unde există bă­lă­ri­ile la­te­rale care se văd în fil­mare când se fac mă­su­ră­to­rile ac­ci­den­tu­lui. Cum a fost po­si­bil? Ex­pli­ca­ția e în­tot­dea­una dez­ar­mant de sim­plă: vi­teză și ne­a­ten­ție. Ui­tați-vă la al cin­ci­lea vi­raj: nu e ni­mic pe­ri­cu­los în el. O curbă lină și largă spre dreapta pe o șo­sea cu câte două benzi pe sens.

Să nu dăm vina pe dru­muri pen­tru ac­ci­dente. Căci atunci când cir­cu­lăm pe ele știm de la în­ce­put care sunt pe­ri­co­lele po­ten­ți­ale, nu ne obligă ni­meni să go­nim ca pe autos­tradă și când se în­tâm­plă ceva să că­u­tăm țapi is­pă­și­tori. Ade­vă­rul e sim­plu: ne su­pra­es­ti­măm ca­li­tă­țile de șo­fer. Ris­căm viața noas­tră și pe a ce­lor­lalți de pe șo­sea, sun­tem im­pru­denți. Iar no­ro­cul e ca­pri­cios. Une­ori îți su­râde, dar de câte ori poți să‑l in­voci în loc de în­țe­lep­ciune și pricepere?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.