Am și eu o fi­xa­ție cu aten­ția la ne­vo­ile cli­en­tu­lui în pră­vă­lii. Și am parte de cele mai in­e­dite ex­pe­riențe în pri­vința asta. Ma­jo­ri­ta­tea du­dui­lor și domni­șo­ri­lor care vând di­verse ches­tii prin ma­ga­zi­nele bu­cu­reș­tene ha­bar n‑au o iotă des­pre marfa pe care vor să ți‑o stre­coare în plasă. Îi în­trebi des­pre ca­rac­te­ris­tici sau de­ta­lii de în­tre­ți­nere sau alte ches­tii, func­ție de obiec­tul cu pri­cina, și se uită la tine pros­tiți, de parcă i‑ai în­tre­bat ecu­a­ția cur­bei lăn­ți­șor ((Nu știți voi ce‑i aia, de fapt nici eu nu mai știu, dar îmi amin­tesc că e al dra­cu­lui de complicat. 😉 )).

Stau acolo ca niște mo­mâi și nu știu de­cât să ope­reze casa de mar­cat, dacă nu cumva și cu aia o dau de gard cumva, că “vor­bește co­legu’ la te­le­fon, în spate… Ma­ri­a­a­a­ne­eee, lasă dre­acu’ te­le­fonu’ că am cli­ent!”. E și la fi­na­lul aven­tu­rii cu plata, per­so­na­jul prin­ci­pal al po­ves­ti­rii se apucă să ma­ne­vreze chi­tan­țele și car­dul. Una mie, una ție, una lu’ popa Ilie. Cu mare grijă și aten­ție așează bo­nul fis­cal peste chi­tanța de POS și apoi, cu o miș­care ma­gis­trală și pro­ba­bil în­de­lung exer­sată, stre­coară car­dul în­tre cele două îna­inte de a ți le în­mâna. Ba une­ori mai ada­ugă dea­su­pra și nis­cai cu­poane de la pro­mo­ția cu ti­găi. Șah și mat.

Acuma nu știu cum pro­ce­dați voi, dar eu unul am obiș­nu­ința de a ține car­dul în por­to­fel, într-un com­par­ti­ment de-ăla spe­cial de car­duri. Pen­tru că sunt băr­bat și nu am o poșetă în­că­pă­toare unde să pot să arunc tot ce-mi pică în mână. Aș pu­tea să-mi cum­păr una, dar mi‑e că vă ui­tați ciu­dat la mine. Deci vreau să bag car­dul în por­to­fel și chi­tan­țele în bu­zu­nar. Iau deci la triat tean­cul de ches­tii pe care mi le în­mâ­nează va­j­ni­cul vân­ză­tor: asta merge în bu­zu­nar, asta în por­to­fel, asta în bu­zu­nar, asta cu ti­gă­ile pu­teți să vi‑o bă­gați în… par­don, aici vor­bim frumos.

Am în­cer­cat tot fe­lul de stra­ta­geme. Am în­tins mâna alu­ziv după card ime­diat după ce îl scot din POS, dar se fe­resc de mine ca de șarpe și nu îmi dau ni­mic până nu com­pun san­d­vi­șul cu chi­tanțe și cu­poane. Am flu­tu­rat su­ges­tiv por­to­fe­lul cu com­par­ti­mente de card, poate-poate s‑or prinde că îl vreau îna­poi fără să fie as­cuns într-un teanc de hâr­tii. Ni­mic. Am în­cer­cat să ex­trag de­li­cat doar car­dul din mâna lor — nici asta n‑a mers prea bine că a tre­buit să adun hâr­ti­ile de pe jos.

Ce‑o fi, frate, așa greu de în­țe­les că lu­mea ține car­dul într-un com­par­ti­ment se­pa­rat unde nu în­cap și chi­tan­țele? Ce e așa de com­pli­cat să dai omu­lui car­dul când ai ter­mi­nat cu el și pe urmă să te apuci de rupt bo­nuri și chi­tanțe și să i le dai se­pa­rat? E ne­voie de două fa­cul­tăți ca să pri­cepi ceva așa sim­plu? No­roc că se răs­pân­dește ches­tia asta cu POS ope­rat de cli­ent. Țeapă, fra­ie­ri­lor! N‑o să mai pu­teți să-mi as­cun­deți car­dul în chi­tanțe, că nu mai pu­neți laba pe el!

Hai că m‑am ră­co­rit nițel.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alexandru

    Mi se pare o porca­rie sin­cer sa fiu…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.