Am ci­tit azi un ar­ti­col care mi‑a plă­cut. Mi‑a plă­cut pen­tru că răz­bat din el tră­i­rile ade­vă­rate ale unui pă­rinte, ne­pu­tința lui fu­ri­oasă când în­țe­lege că nu știe și nu poate să‑i trans­mită pro­pri­u­lui său co­pil va­lo­rile pe care le con­si­deră im­por­tante pen­tru a‑l pre­găti pen­tru viață. E un sen­ti­ment pe care l‑am în­cer­cat și eu, la vre­mea când co­piii mei erau în li­ceu. Une­ori e fu­rie și-ți vine să scoți o cu­rea și să lași la o parte orice te­o­rii pe­da­go­gice, al­te­ori e o dez­nă­dejde care scurge din tine pu­te­rea de a mai crede în ceva bun și-ți vine să crezi că tre­buie să re­nunți de­fi­ni­tiv la spe­ranță. Și în­tre epi­soa­dele as­tea, e nă­dej­dea că to­tuși vei ajunge la el cumva, că într‑o zi, cu­rând, va pri­cepe că‑i vrei bi­nele și că‑l sfă­tu­iești cu folos.

Sun­tem te­ri­bil de ine­fi­cienți ca spe­cie. Ma­jo­ri­ta­tea ani­ma­le­lor din vâr­ful lan­țu­ri­lor tro­fice sunt mult mai avan­sate de­cât noi în pri­vința mo­du­lui în care in­for­ma­ți­ile vi­tale, lec­ți­ile de viață sunt tre­cute de la pă­rinți la ur­mași. Puii de leu nu se răz­vră­tesc re­bel, de­cla­rând că sunt ve­ge­ta­rieni și că toată ches­tia asta cu vâ­na­tul an­ti­lo­pe­lor e o tâm­pe­nie spe­ci­fică ge­ne­ra­ției de ba­ba­lâci a pă­rin­ți­lor și bu­ni­ci­lor lor. Ex­pe­rien­țele de viață ale unei ge­ne­ra­ții sunt tre­cute sim­plu și fi­resc că­tre ur­mă­toa­rea și fi­e­care pui de leu care su­pra­vie­țu­iește până la vâr­sta ma­tu­ri­tă­ții de­vine un leu per­fect funcțional.

La oa­meni e te­ri­bil de com­pli­cat. Ches­tia asta gro­zavă care se nu­mește li­ber ar­bi­tru ne lu­mi­nează și în egală mă­sură ne în­tu­necă min­țile de foarte de­vreme și ne face să cre­dem că fi­e­care din­tre noi am des­co­pe­rit șme­che­ria esen­ți­ală a vie­ții, că de­ți­nem se­cre­tul des­pre cum se pune coada la prună, că noi am in­ven­tat apa caldă și mer­sul pe jos și știm cel mai bine ce și cum tre­buie fă­cut în viață pen­tru a fi fe­ri­cit. Ra­re­ori — aproape nici­o­dată — re­u­șește ci­neva să-și ducă uto­pi­ile as­tea re­bel-ado­les­cen­tine la vreo fi­na­li­tate con­cretă, mai ales că re­vol­tele as­tea ju­ve­nile nici nu au așa ceva — cei mai mulți sfâr­șesc prin a da cu ca­pul de pra­gul de sus al vie­ții, după care se re­a­șează cu­min­țiți în ti­pa­rul cla­sic al so­ci­e­tă­ții. Și sin­gura pe­deapsă pen­tru chi­nu­rile la care și-au su­pus pă­rin­ții este că, la un mo­ment dat, vor fi și ei su­puși ace­lu­iași cal­var de că­tre ur­ma­șii lor, după ce-și vor fi pro­mis so­lemn că ei nu vor pro­ceda pre­cum pă­rin­ții lor.

Știm cu to­ții că bă­taia nu e un mod de a educa. E doar o des­căr­care a frus­tră­rii noas­tre. E, cel mult, o formă de dre­sură. Frica ar tre­bui să țină loc de în­țe­lep­ciune și să aducă pe ca­lea cea bună co­pi­lul neas­cul­tă­tor. E mult mai bine să ajungi cu sfa­tu­rile și pil­dele tale la min­tea co­pi­lu­lui. Să îl ajuți să se ma­tu­ri­zeze. Nu­mai că ma­tu­ri­za­rea pre­su­pune edu­ca­ție. Edu­ca­ția pre­su­pune ac­cep­ta­rea unor prin­ci­pii și va­lori. Ac­cep­ta­rea nu se pro­duce cu ade­vă­rat de­cât atunci când ai în­țe­les. Iar în­țe­le­ge­rea pre­su­pune o anu­mită ma­tu­ri­tate. Și ast­fel se în­chide unul din cele mai per­fecte cer­curi vi­cioase ale vie­ții noas­tre: ca să ne pu­tem ma­tu­riza, tre­buie să fim ma­turi. Vi se pare ab­surd? Chiar este.

Ar­ti­co­lul de care vă spu­neam a fost scris în con­tex­tul po­veș­tii fa­mi­liei Bod­na­riu din Nor­ve­gia. Se vor­bește mult des­pre acest caz, zi­lele as­tea. Că nu e drept să li se ia co­piii. Că le­gea nor­ve­gi­ană e strâmbă și că o pe­deapsă cor­po­rală ușoară tre­buie în­gă­du­ită. Ar fi multe de spus des­pre asta. N‑am s‑o fac pe mi­ro­no­sița ținând mor­țiș par­tea au­to­ri­tă­ți­lor nor­ve­giene, dar ob­serv câ­teva lu­cruri. Pri­mul e că a ac­cepta o pe­deapsă cor­po­rală ușoară apli­cată co­pi­i­lor des­chide dis­cu­ția des­pre ce în­seamnă ușoară. S‑ar pu­tea să con­sta­tăm că în­tre ceea ce con­si­de­răm ușor fi­e­care din­tre noi există mari di­fe­rențe. Cine poate fi ju­de­că­to­rul im­par­țial care sta­bi­lește că o pe­deapsă e ușoară, deci ac­cep­ta­bilă, sau nu? Al doi­lea lu­cru pe care îl re­marc e că le­gea nor­ve­gi­ană era bi­ne­cu­nos­cută pă­rin­ți­lor, știau ce riscă atunci când au ho­tă­rât să-și pe­dep­sească fi­zic co­piii. De ce se re­voltă acum? Spe­rau să nu fie prinși?

Și mai e ceva. Am o pu­ter­nică bă­nu­ială că în Nor­ve­gia so­ci­e­ta­tea oferă un cu to­tul alt ca­dru pen­tru creș­te­rea co­pi­i­lor. N‑am fost acolo, doar am ci­tit lu­cruri des­pre cum văd ei viața și care sunt va­lo­rile lor. Dar sunt des­tul de si­gur că de pildă, spre de­o­se­bire de Bu­cu­rești, mi­no­rii nu pot să fu­meze și să bea ca­fele într-un bar de lângă li­ceu pen­tru că nu sunt ser­viți. Iar “oa­me­nii de afa­ceri” nu des­chid săli de pă­că­nele și in­ter­net-cafe-uri chiar lângă li­cee ca să aibă cli­en­telă asi­gu­rată. Pen­tru că so­ci­e­ta­tea în­țe­lege să co­la­bo­reze cu tine, pă­rin­tele, în a crea ca­drul adec­vat edu­ca­ției. Și atunci dre­sura prin bă­taie nu mai e necesară.

Mo­rala pe care o trag eu din po­veste? Pe­dep­sele fi­zice nu sunt o cale de a educa. Dar, îna­inte de a con­damna pă­rin­ții care ape­lează la ele, hai să ne gân­dim ce fel de so­ci­e­tate și ce fel de va­lori afi­șăm în fața no­i­lor ge­ne­ra­ții. Până una alta eu văd tot mai mult ego­cen­trism, un ma­te­ria­lism con­su­me­rist, o goană după suc­ce­sul fa­cil și ra­pid și o în­gri­jo­ră­toare su­per­fi­ci­a­li­tate în pri­vința lu­cru­ri­lor se­ri­oase. Cum ar fi educația.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Anonymous

    Lu­mea ani­mala func­tio­neaza na­tu­ral In ma­sura in care omul n‑a dis­to­r­sio­nat si na­tu­ra­lul asta. S‑ar pu­tea ca si in lu­mea asta sa nu mai func­tio­neze per­fect trans­mi­te­rea ex­pe­rien­tei adul­ti­lor ca­tre ur­masi. In lu­mea com­plet ha­o­tica si ar­ti­fi­ci­ala cre­ata de om, ar fi cul­mea sa func­tio­neze fara cu­sur pre­lu­a­rea (ac­cep­ta­rea) ex­pe­rien­tei (sfaturilor)parintilor de ca­tre co­pii. Pe de alta parte, un anume soi de raz­vra­tire este nor­mal si de do­rit. Asta‑i omul!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.