Am citit azi un articol care mi‑a plăcut. Mi‑a plăcut pentru că răzbat din el trăirile adevărate ale unui părinte, neputința lui furioasă când înțelege că nu știe și nu poate să‑i transmită propriului său copil valorile pe care le consideră importante pentru a‑l pregăti pentru viață. E un sentiment pe care l‑am încercat și eu, la vremea când copiii mei erau în liceu. Uneori e furie și-ți vine să scoți o curea și să lași la o parte orice teorii pedagogice, alteori e o deznădejde care scurge din tine puterea de a mai crede în ceva bun și-ți vine să crezi că trebuie să renunți definitiv la speranță. Și între episoadele astea, e nădejdea că totuși vei ajunge la el cumva, că într‑o zi, curând, va pricepe că‑i vrei binele și că‑l sfătuiești cu folos.
Suntem teribil de ineficienți ca specie. Majoritatea animalelor din vârful lanțurilor trofice sunt mult mai avansate decât noi în privința modului în care informațiile vitale, lecțiile de viață sunt trecute de la părinți la urmași. Puii de leu nu se răzvrătesc rebel, declarând că sunt vegetarieni și că toată chestia asta cu vânatul antilopelor e o tâmpenie specifică generației de babalâci a părinților și bunicilor lor. Experiențele de viață ale unei generații sunt trecute simplu și firesc către următoarea și fiecare pui de leu care supraviețuiește până la vârsta maturității devine un leu perfect funcțional.
La oameni e teribil de complicat. Chestia asta grozavă care se numește liber arbitru ne luminează și în egală măsură ne întunecă mințile de foarte devreme și ne face să credem că fiecare dintre noi am descoperit șmecheria esențială a vieții, că deținem secretul despre cum se pune coada la prună, că noi am inventat apa caldă și mersul pe jos și știm cel mai bine ce și cum trebuie făcut în viață pentru a fi fericit. Rareori — aproape niciodată — reușește cineva să-și ducă utopiile astea rebel-adolescentine la vreo finalitate concretă, mai ales că revoltele astea juvenile nici nu au așa ceva — cei mai mulți sfârșesc prin a da cu capul de pragul de sus al vieții, după care se reașează cumințiți în tiparul clasic al societății. Și singura pedeapsă pentru chinurile la care și-au supus părinții este că, la un moment dat, vor fi și ei supuși aceluiași calvar de către urmașii lor, după ce-și vor fi promis solemn că ei nu vor proceda precum părinții lor.
Știm cu toții că bătaia nu e un mod de a educa. E doar o descărcare a frustrării noastre. E, cel mult, o formă de dresură. Frica ar trebui să țină loc de înțelepciune și să aducă pe calea cea bună copilul neascultător. E mult mai bine să ajungi cu sfaturile și pildele tale la mintea copilului. Să îl ajuți să se maturizeze. Numai că maturizarea presupune educație. Educația presupune acceptarea unor principii și valori. Acceptarea nu se produce cu adevărat decât atunci când ai înțeles. Iar înțelegerea presupune o anumită maturitate. Și astfel se închide unul din cele mai perfecte cercuri vicioase ale vieții noastre: ca să ne putem maturiza, trebuie să fim maturi. Vi se pare absurd? Chiar este.
Articolul de care vă spuneam a fost scris în contextul poveștii familiei Bodnariu din Norvegia. Se vorbește mult despre acest caz, zilele astea. Că nu e drept să li se ia copiii. Că legea norvegiană e strâmbă și că o pedeapsă corporală ușoară trebuie îngăduită. Ar fi multe de spus despre asta. N‑am s‑o fac pe mironosița ținând morțiș partea autorităților norvegiene, dar observ câteva lucruri. Primul e că a accepta o pedeapsă corporală ușoară aplicată copiilor deschide discuția despre ce înseamnă ușoară. S‑ar putea să constatăm că între ceea ce considerăm ușor fiecare dintre noi există mari diferențe. Cine poate fi judecătorul imparțial care stabilește că o pedeapsă e ușoară, deci acceptabilă, sau nu? Al doilea lucru pe care îl remarc e că legea norvegiană era binecunoscută părinților, știau ce riscă atunci când au hotărât să-și pedepsească fizic copiii. De ce se revoltă acum? Sperau să nu fie prinși?
Și mai e ceva. Am o puternică bănuială că în Norvegia societatea oferă un cu totul alt cadru pentru creșterea copiilor. N‑am fost acolo, doar am citit lucruri despre cum văd ei viața și care sunt valorile lor. Dar sunt destul de sigur că de pildă, spre deosebire de București, minorii nu pot să fumeze și să bea cafele într-un bar de lângă liceu pentru că nu sunt serviți. Iar “oamenii de afaceri” nu deschid săli de păcănele și internet-cafe-uri chiar lângă licee ca să aibă clientelă asigurată. Pentru că societatea înțelege să colaboreze cu tine, părintele, în a crea cadrul adecvat educației. Și atunci dresura prin bătaie nu mai e necesară.
Morala pe care o trag eu din poveste? Pedepsele fizice nu sunt o cale de a educa. Dar, înainte de a condamna părinții care apelează la ele, hai să ne gândim ce fel de societate și ce fel de valori afișăm în fața noilor generații. Până una alta eu văd tot mai mult egocentrism, un materialism consumerist, o goană după succesul facil și rapid și o îngrijorătoare superficialitate în privința lucrurilor serioase. Cum ar fi educația.
14:01
Lumea animala functioneaza natural In masura in care omul n‑a distorsionat si naturalul asta. S‑ar putea ca si in lumea asta sa nu mai functioneze perfect transmiterea experientei adultilor catre urmasi. In lumea complet haotica si artificiala creata de om, ar fi culmea sa functioneze fara cusur preluarea (acceptarea) experientei (sfaturilor)parintilor de catre copii. Pe de alta parte, un anume soi de razvratire este normal si de dorit. Asta‑i omul!