Dezbaterea despre cazul Bodnariu continuă și continuă să stârnească pasiuni. Niște parlamentari români s‑au gândit să se ducă în Norvegia și să discute cu familia de români, așa cum explică presa, ignorând condescendent că familia respectivă este în egală măsură și norvegiană. Nu știu exact ce speră să obțină stimații parlamentari prin această vizită, dar cel mai probabil e că vor să atragă atenția asupra lor în perspectiva nu prea îndepărtatelor alegeri de anul ăsta. Între timp un avocat norvegian care pretinde că și‑a pierdut licența din cauza luptei sale cu Barnevernet — serviciul norvegian de protecție a copilului — găsește prilejul să-și readucă în prim plan opiniile proprii. O lectură în diagonală a informațiilor apărute în presă despre domnul avocat mă face să cred că există o mare probabilitate să fie doar un simplu șarlatan, dornic de atenția publicului.
În spatele acestor gesturi decorative se află, desigur, opinia publică. Cea din Norvegia pare relativ impasibilă la situația în sine, probabil pentru că sunt obișnuiți cu astfel de cazuri. Cea din România este mai degrabă inflamată, grupată în jurul unei idei exprimată simplu: nu poți să le iei copiii unor părinți. De ce nu poți? E limpede: pentru că sunt ai lor.
În România, dar nu numai, există o foarte larg răspândită cultură a familiei bazată pe deținerea reciprocă în proprietate a membrilor săi. Copiii aparțin unor părinți. Este mult puțin important dacă părinții sunt niște buni educatori sau dacă ceea ce fac este în interesul copiilor, presupunerea generală fiind că iubirea părintească este subînțeleasă și este garanția unei bune educații. Ceea ce contează este dreptul de proprietate al părinților asupra propriilor progenituri, justificat în mare măsură prin falsa impresie a unei continuități biologice: copilul e carne din carnea părinților, e sânge din sângele lor. Realitatea științifică e, desigur, destul de diferită, dar percepția e mai puternică decât adevărul. Părinții își privesc copiii ca pe o continuare firească a propriului lor corp, sunt o extensie a propriului organism devenită miraculos autonomă. Copiii sunt tot ei, într‑o variantă mai tânără. Așadar, pentru că nimeni nu te poate opri să-ți arzi sigur o palmă peste ochi, nimeni nu-ți poate interzice să-ți cârpești educativ copilul devreme ce el este prelungirea ta extracorporală.
Educația, nici o surpriză, nu este deficitară doar în privința creșterii copiilor. Există o foarte slabă preocupare în societatea românească și în privința educării viitorilor părinți. Majoritatea persoanelor care procreează nu au nici un fel de idee despre ce urmează să presupună creșterea unui copil și, dacă e să recunoaștem cinstit, cei mai mulți fac copii mânați de dorința unei satisfacții personale. Facem copii pentru că NOI vrem un copil. De vreme ce noi l‑am dorit și noi l‑am conceput, e al nostru, e proprietatea noastră. Puțin importă că din lipsa noastră de pregătire pedagogică îl traumatizăm pe viață, că ajungem la pedeapsa fizică pentru că suntem noi înșine victime ale unor slăbiciuni și prejudecăți — copilul, cu toată nevinovăția cu care vine pe lume, este obligat să îndure consecințele directe și indirecte ale nepriceperii, neștiinței sau nepăsării părinților săi.
Iar cutumele românești — similare cu cele din multe alte popoare ale sudului european — implică părinții în întreaga viață a copilului. Relațiile de familie rămân strânse chiar și după ce copilul devine un adult independent. Mama româncă tradiționalistă — mai rar tatăl — își sufocă de obicei copiii prin omniprezența sa în toate etapele vieții lor, se insinuează adesea în familia copiilor, influențează deciziile, moralizează și se implică direct. E desăvârșirea propriei capodopere pentru că fiul sau fiica reprezintă cea mai semnificativă realizare a vieții. Ce poate fi mai măgulitor decât să te dedici complet succesului propriei tale copii, să te glorifici pe tine însuți întrupat în copilul pe care l‑ai procreat?
Impresia mea e că popoarele nordice au o concepție foarte diferită despre relațiile lor cu copiii. Ei cred că nepriceperea, neștiința sau nepăsarea părintelui față de educarea copiilor trebuie îndreptată de către societate. Părintele nu este proprietarul copilului, așa cum nici o ființă umană nu poate fi proprietatea cuiva. Pe cale de consecință îndepărtarea copilului din familia disfuncțională nu este ceva neobișnuit sau revoltător. Iar în cazul Bodnariu — ca să revenim pentru o clipă la situația lor concretă — trebuie să ne reamintim ceva esențial: chiar copiii au recunoscut în fața autorităților că au fost pedepsiți fizic în mod repetat.
Privit prin ochii unui român, părintele norvegian este distant, rece și mai degrabă nepăsător cu copiii săi. Le acordă doar o parte a atenției sale, îi lasă să socializeze și să se dezvolte cât mai independent și reduce foarte mult conexiunile cu ei după ce au devenit adulți. Bucuria părintelui nu este implicarea sa permanentă în viața progeniturii, ci satisfacția autonomiei copilului. Pentru un nordic a reuși să crești un copil înseamnă să nu depindă deloc de tine când e adult. La români (și, mai spun o dată, nu numai la ei) e invers: ai reușit atunci când ești strâns conectat cu el în fiecare zi a vieții sale.
Și cred că, înainte de a da verdicte personale în privința cazului Bodnariu, e important să înțelegem aceste diferențe culturale. Ceea ce pentru noi este inacceptabil, pentru norvegieni ar putea fi perfect logic și normal. Iar soluția nu este să le impunem prejudecățile noastre, care oricum contravin flagrant cu cultura lor, ci să înțelegem contextul de acolo și să‑i lăsăm să-și rezolve problemele după regulile lor. Iar familia Bodnariu, dacă e în dezacord cu statul norvegian, nu are decât să găsească o cale legală de a‑și recăpăta copiii (sunt sigur că există niște căi prin care poți să demonstrezi că ți-ai schimbat comportamentul și să ceri întoarcerea copiilor în familie) și să se mute apoi în România. Aici abuzarea copiilor e sport național.
Ar mai fi un aspect: care dintre cele două culturi este mai eficientă în educarea copiilor, cea românească sau cea norvegiană? Răspunsul, după cum bănuiți, e simplu și cât se poate de clar. Norvegienii poate că au o economie mult mai performantă, poate că au infracționalitate mult mai scăzută, poate că au sisteme de învățământ mai performante, poate că au un nivel de trai mult mai mare decât al românilor, dar ne sunt net inferiori. Noi avem olimpici internaționali. Vreo cincizeci.
PS O descriere a modului de intervenție a autorităților norvegiene în spețele de protecția copilului, dacă vă interesează să știți cum raționează ei.
UPDATE:
Încercați să meditați puțin asupra cauzelor care au produs următoarele recorduri nedorite ale României:
— Cei mai mulți copii vânduţi, daţi spre adopţie, traficaţi sau pierduţi din generaţia nedorită produsă de politicile demografice ale lui Nicolae Ceauşescu
— Numărul cel mai mare de abandonuri şcolare per capita din motive materiale, religioase, personale
— Numărul cel mai mare de traficanţi de carne vie pe Europa, numărul 1 în ultimul top Europol de săptămâna trecută.
— Numărul cel mai mare de plângeri şi condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru rele tratamente legate de familie pe care statul nu reuşeşte să le controleze.
UPDATE 1:
Ia uite ce a descoperit și Moise Guran despre noi, ăștia care le dăm lecții norvegienilor despre cum să-și crească copiii: Detaliile șocante ale iresponsabilității noastre
17:01
Imi place textul. In ce priveste faptul ca in Romania sunt mai multi copii olimpci, fata de Norvegia, nu mi se pare relevant. Putem sa avem oricati olimpici, copiii norvegieni traiesc mai bine. Altfel zis, Romania da mai multi olimpici, dar pot ei sa faca carnati din aceste olimpiade? Norvegienii dau insa olimpici la schi, la patinaj etc. ceea ce Romania nu. Deci este evident ptr. toata lumea ca au nivel mai ridicat de trai si civilizatie. Romania trebuie sa invete de la Norvegia, ca are ce. Metroul lor e o bijiterie tehnica, merge singur, automat, fara mecanic, asta zic si eu, in trecere. Copiii sunt educati de mici sa devina autonomi. Ca pasarile. Alta filozofie de viata. Nu ca sunt contra la ce e la noi, dar nici nu‑i judec pe ei. La noi un parinte este fericit in general daca odrasla face o facultate. O prostie. In multi ani de Occcident nu am intalnit nici maca o data un patron de firma care sa aiba diploma universitara. Si multi din ei sunt multi-milionari. Meseria acolo e la loc de cinste. Ai nostri in prea mare masura pierd timpul si banii in facultati INUTILE. In Occident in general, facultatea esta abordata ca o afacere. In ea baga timp si bani numai daca stie ca la final scoate ceva din acea diploma. La noi fac si doua facultati si pun benzina la masini sau lucreaza la termopane. Nu cred ca se intampla asta in Norvegia.
11:01
Recordurile României (spre înțelegere și reflecție personală):
— Cei mai mulți copii vânduţi, daţi spre adopţie, traficaţi sau pierduţi din generaţia nedorită produsă de politicile demografice ale lui Nicolae Ceauşescu
— Numărul cel mai mare de abandonuri şcolare per capita din motive materiale, religioase, personale
‑Numărul cel mai mare de traficanţi de carne vie pe Europa, numărul 1 în ultimul top Europol de săptămâna trecută.
‑Numărul cel mai mare de plângeri şi, respective condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru rele tratamente legate de familie pe care statul nu reuşeşte să le controleze.
11:01
Cunoaştem lucrurile acestea, nimic nou sub soare. Dar România şi Norvegia sunt două extreme, ambele de nedorit: aici, la noi, e ţara nimănui, locul unde totul este posibil (dacă este spre rău) iar în Norvegia, e ţara absurdului kafkian, unde dacă stai să analizezi pentru ce se iau copiii unor familii, te întrebi dacă nu cumva întreaga ţară e un imens ospiciu…
11:01
Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt născut în 1968 şi fac parte din “generaţia nedorită”, operă a lui Ceauşescu. Altfel, navigam fericit pe canal, tras de jetul de apă de le WC…
20:01
cei mai mari traficanti de carne vie sunt belgienii si olandejii doar ca acest comert la ei are o acoperire cat decat legala ‚in belgia de exemplu prostitutia este ilegala,de ce ?fiindca nu este vre o lege semnata de Rege in care sa fie legalizata prostitutia regele a refuzat de nenumarate ori sa semneze o astfel de lege ‚atunci parlamentarii belgieni sa nu piarda veniturile care provin din taxele pe aceste practici au facut un fel de ordonanta de urgenta care e o semi lege si au spus ‚bun regele nu poate semna ca e bolnav si a semnat doar primul ministru si ministrii si gata treaba ,
11:01
Să recapitulăm:
Plângeri soluţionate de CEDO în perioada 2013–2015, împotriva statului:
România – 17.408
Norvegia – 338
Hotărâri pronunţate de CEDO în perioada 2013–2015, în legătură cu un caz privind statul respectiv:
România – 492
Norvegia – 8
Condamnări dispuse printr‑o hotărâre CEDO, în anul 2014, pentru cel puţin o încălcare a drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:
România – 74
Norvegia – 2
Condamnări dispuse printr‑o hotărâre CEDO, în anul 2015, pentru cel puţin o încălcare a drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:
România – 60
Norvegia – 0 (zero)
11:01
eu sint de acord cu acest articol.
10:01
Sistemul scandinav a plecat de la necesitatea remedierii unor realităţi dure şi a ajuns la abuzuri şi atrocităţi. Mi‑e teamă că dacă va fi importat la noi, coroborat cu modul nostru original de a aplica orice, va fi un dezastru cu mult mai mare decât ce se întâmplă acolo. Oricum, ideea că un stat, o societate, un sistem îţi poate lua copiii, că se pricepe el mai bine decât proprii părinţi, este una demnă de literatura SF de acum câteva decenii. Şi tema chiar a fost abordată cu succes. Acum lucrurile doar încep să se adeverească, precum profeţiile cele de demult ale oamenilor lui Dumnezeu. Cu o singură diferenţă: realitatea tinde să depăşească deja profeţiile ştiinţifico-fantastice. Către acolo se tinde, către un om luat de mic din familie (din orice fel de familie!) şi “educat” de către sistem ca să ajungă un “produs finit” perfect, cu “zero defecte”: un yesman la servici, un credul al mass-media, un cetăţean obedient la orice lege, chiar dacă aceasta va încălca Legea lui Dumnezeu. Pentru că, nu‑i aşa, lăsăm libertatea de credinţă liberă oricui, dar Dumnezeu nu există…
10:01
Cred că exagerați în sensul celălalt. Nimeni (deci nici norvegienii) nu ia copiii unei familii decât atunci când consideră că sunt rău tratați. Să nu transformăm subiectul în ceea ce nu este, un fel de conspirație împotriva familiei, împotriva individului, pusă la cale de reptilieni și illuminati 🙂
10:01
Nici nu am spus‑o în sensul acesta! 😀 Dar abuzuri există şi nu‑s puţine. Mărturie stau familiile care au dat în judecată Barnevernetul şi au câştigat.
11:01
Ceea ce mi se pare perfect normal și demonstrează că sistemul funcționează. Nu există nici un fel de metrică obiectivă pentru a aprecia calitatea actului de parenting, deci e normal să existe un subiectivism. Justiția e cea care corectează erorile. Să nu uităm că și preluarea minorului din familie este aprobată de o comisie condusă tot de un judecător. Deci nu e chiar așa, că vin ăia și-ți iau copilul din casă.
11:01
Judecător care se poate înşela, atunci când decide să-ţi ia copilul. Şi-ţi trebuie bani, timp, zile libere de la servici, înfruntarea oprobiului public fiindcă eşti deja etichetat ca infractor, spre a‑i da în judecată şi a‑ţi primi înapoi proprii copii, luaţi abuziv…
10:01
in tara avem mai multe si mai importanta probleme de rezolvat !
9:01
Succesul olimpicilor romani are la baza mai multe componente: inteligenta cu care s‑au nascut, suportul (grija asta cu care ne-am nascut fata de copii) neconditionat al parintilor (inclusiv material care nu e putin deloc) si nu in ultimul rand scoala romaneasca. Ramane de vazut ce face societatea romaneasca, clasa politica pentru acesti copii de exceptie si nu numai.
10:01
Ai inteles cumva ca societatea romaneasca si clasa politica are vreun merit? Inseamna ca nu ai citit atent ceea ce am scris. Crede-ma ca am avea mai multi olimpici daca cei trei factori de succes enumerati de mine s‑ar intalni pe aceeasi “strada” in acelasi timp.
6:01
concluzionând, care dintre cele două ţări a dat lumii mai multe inteligenţe? Sistemul norvegian probabil că pledează pentru un sistem educaţional centralizat , de nivel naţional , sistem în care, ca într-un ţarc educaţional, după naştere copiii vor fi plasaţi de către genitori iar părinţii au obligaţia să facă alţii, copii pe care să nu‑i sufoce cu dragostea lor, să nu‑i ţină în braţa, să nu‑i pupe, să nu‑i aline ci să le spună să se descurce cum îi duce capul. Următorul pas este absolvirea unor cursuri care să-ţi dea dreptul să procreezi. dacă nu ai diploma de părinte urmează castrarea, asta ca să nu spunem de eventuala selecţie genetică a celor care pot avea dreptul de a face copii!
9:01
Întrebarea pe care trebuie să ți‑o pui este dacă scopul unui națiuni este să producă inteligențe (pe care oricum nu le urmează nimeni pentru că își alege în fruntea ei hoți și mincinoși) sau un nivel de civilizație și cultură al fiecărui cetățean astfel ca progresul să fie vizibil și constant. Asta e întrebarea reală. Și eu cred că — din păcate — răspunsul românilor e cel greșit.
23:01
astia nu sunt români.
23:01
Parlamentari români, sa ne uitam bine la ei …poate reusesc si dau o lectie societatii norvegiene ca la noi nu mai au nimic de rezolvat !
21:01
E simplu ! În Norvegia copii sunt proprietatea statului.Așa ar trebui să fie și în Romania .
21:01
Nici chiar asa!
0:01
Proprietatea statului? Dar tu ca om ești în proprietatea cuiva?
9:01
La ce emit multi nebuni de pe la noi .….Parintii trebuie ajutati sa-si creasca pustii cu salarii decente ‚locuri de munca ‚insa nimeni nu‑i poate inlocui
21:01
Stimati concetateni![vorba lu“nea Nelu]Nici un romanas n‑o sa poata gindi ca un norvegian care s‑a nascut si crescut in Norvegia,chiar daca s‑a mutat acolo de la virsta de 25 de ani si are 10–15 ani vechime.Am crescut altfel.ne-am dezvoltat alte idei despre viata fata de ei.Nu avem cum sa intelegem modul lor de viata si gindire.Avind in vedere in ce stadiu se afla ei fata de noi,nu putem decat sa le dam dreptate.
19:01
in multe privinte sunt de acord dar sunt cazuri unde o persoana poate si este proprietatea cuiva si poate fi vanduta exemplu cluburile de fotbal
21:01
Ori este vorba de o persoana ori de un club de fotbal.Sint 2 lucruri distincte..Vinzi clubul[societatea],jucatorii pot sa semneze sau nu cu noul club.Nu poti vinde un jucator daca el nu este de acord.Ca il obligi sa plece este altceva.Paralela cu copii.este paralela,fara nici o asemanare
21:01
Vasile Busecan cluburile vand jucatori punct
9:01
nu jucatorul e vandut,doar dreptul de a juca fotbal si dor in competitii oficiale,altfel jucatorul e liber sa faca ce vrea ‚sa joace fotbal cu cine vrea,dar nu oficial…faceti confuzii grave !
11:01
Aveți dreptate, dar uite ce efecte produce exprimarea cretină a jurnaliștilor sportivi. Ei ne vorbesc tot timpul de vânzarea și cumpărarea jucătorilor, de parcă ar fi tauri de prăsilă.
11:01
Mihai Fediuc Eroare. Cluburile cumpără serviciile unui sportiv. Faptul că în presă există o exprimare cretină de genul “l‑au cumpărat pe X” nu trebuie să distorsioneze adevărul. Nimeni nu e sclav, ca să fie cumpărat și vândut.
20:01
Jurnal de bord serviciile unui sportiv sunt numai si numai prestatia acestuia la clubul cu care respectivul are contract ce incaseaza un club pentru ca cedeaza un jucator altui club este contract de vanzare cumparare intre cluburi si jucatorul nu vede nici un ban din acest contract clar.Deci jucatorul este intradevar o MARFA
14:01
Corect!
13:01
Ai nimerit la tinta. Bravo!