Ideea unei libertăți totale de mișcare în Europa este foarte seducătoare pentru cetățenii oricărei țări din uniune. Să nu mai fie nevoie să te oprești la verificări de frontieră, să nu mai existe controale obligatorii ale transporturilor este tentant deopotrivă pentru cei ce vor să folosească această libertate pentru a circula legal, dar și pentru cei care ar profita de ea pentru a comite ilegalități. Și pentru că în unele țări europene procentul de infracțiuni de acest gen este mai mare (de pildă România), iar autoritățile adesea nu luptă împotriva infractorilor, ci sunt complicii lor (vezi poliția de frontieră, vameșii), e cât se poate de firesc ca includerea lor în spațiul Schengen să fie considerată riscantă pentru securitatea conceptului.
Dar spațiul Schengen n‑a fost niciodată chiar 100% sigur, iar oficialii europeni probabil că știau dintotdeauna asta. Includerea Greciei în acest spațiu a fost o mare concesie făcută ideii de securitate colectivă, pentru că a însemnat acceptarea conștientă a unei imense breșe în frontierele țărilor Schengen: arhipeleagul insulelor grecești. Fiecare insuliță din Marea Egee, Ionică și Mediterană — și sunt câteva mii de astfel de insule — reprezintă o poartă de intrare spre spațiul Schengen. În plus Grecia are de păzit aproape 14.000 km de coastă maritimă — efortul logistic este desigur uriaș, iar statul grec nu este tocmai faimos pentru eficiența sa administrativă. Aș zice că dimpotrivă.
Și atunci nu ar trebui să simțim o anumită frustrare când vedem că grecii au fost incluși în spațiul Schengen, dar noi nu? Într‑o anumită măsură, da. Însă grecii au fost întotdeauna favoriții vestului, în timp ce noi nu prea. Poate pentru că ei au dăruit lumii o cultură de importanță capitală pentru popoarele europene, chiar dacă generațiile actuale nu se mai ridică la înălțimea strămoșilor lor. Poate pentru că sunt norocoși. Ori poate pentru că, la vremea tratatului de la Yalta, la finele celui de-al doilea război mondial, erau foarte mulți britanici care aveau proprietăți în Grecia, așa că Churchill și Roosevelt s‑au bătut cu Stalin ca Grecia să rămână de partea capitalistă a cortinei de fier. Altminteri, contraziceți-mă dacă puteți, grecii par mult mai înclinați spre socialismul de tip “să ne dea statul”, iar ortodoxia lor majoritară e tare prietenă cu cea rusească.
Așadar, cu toate problemele lor, pentru greci s‑au putut face derogări și excepții, pentru alții nu. Însă iată că lucrurile se schimbă. Puși în fața suspendării spațiului Schengen din cauza problemelor imigrației, liderii europeni încep să devină pragmatici. Spațiul Schengen e totuși una din componentele esențiale ale proiectului european — poate nu cea mai importantă economic, dar cu siguranță foarte importantă la nivel de percepție. Dacă între țările europene va trebui arătat pașaportul, ideea de libertate a mișcării va avea mult de suferit. Ce se poate face? Poate că în loc să fie suspendat întregul spațiu Schengen, s‑ar putea închide doar acolo unde pericolele sunt mai mari. Austria a pus degetul pe rană: să scoatem doar Grecia din Schengen.
De jur împrejurul Greciei sunt numai țări care nu fac parte din spațiul Schengen. Singura cale de a traversa din Grecia către Europa fără nici un control de frontieră este pe apă, către Italia. Un imigrant ilegal ar trebui să ajungă cumva, în mod clandestin, în vreo insulă grecească locuită, apoi cu bacuri să traverseze până pe continent și de acolo, peste Marea Ionică până la Brindisi. Foarte simplu. Și adevărul e că la fel de simplu este să institui controale de frontieră între Grecia și restul spațiului Schengen. Să fie asta soluția? Vor accepta grecii aceste temporare restricții de dragul securității Europei? Sau vor reacționa precum ungurii și vor protesta că nu doresc ca imigranții să rămână blocați pe teritoriul lor? Rămâne de văzut.
Până una-alta spațiul Schengen se îndepărtează și mai mult de noi. Știu că mulți se plâng de faptul că nu suntem admiși în spațiul Schengen, dar pe cuvânt că e mai degrabă un fel de orgoliu rănit decât vreun inconvenient real. Ba într-un fel e chiar mai bine, căci ultimul lucru pe care mi l‑aș mai dori ar fi să‑i aud pe unii și alții acuzându-ne că trec imigranții prin frontierele noastre ca prin brânză. Prefer să stăm un pic la coadă la ieșirea din țară. N‑om muri. Zic și eu.
Lasă un comentariu