De când mă știu am fost fas­ci­nat de po­vești. Poate că to­tul a în­ce­put cu aven­tu­rile fur­ni­cii Ferda și bas­mele lui Hauff, căr­țile de po­vești pe care am în­vă­țat să ci­tesc acum aproape cinci­zeci de ani. Ori poate că ten­ta­ția po­veș­ti­lor exista un­deva înă­un­trul meu, aș­tep­tând doar să fie des­co­pe­rită, adusă la lu­mină. Și, dacă mă gân­desc mai bine, această plă­cere de a po­vesti și de a mi se po­vesti n‑a ră­mas doar o ten­ta­ție ce a în­so­țit lec­tu­rile mele. În chi­puri pe care abia acum le de­slu­șesc mai bine, po­veș­tile m‑au în­so­țit în aproape toate lu­cru­rile im­por­tante pe care le-am încercat.

Îmi place să aud, să ci­tesc și să spun po­vești. Poate că ar tre­bui să vă lă­mu­resc: po­veș­tile des­pre care vor­besc aici nu tre­buie să fie fan­tas­tice sau pur ima­gi­nare. Există po­vești re­ale care ni se în­tâm­plă fi­e­că­ruia, în fi­e­care zi. Viața noas­tră e, de fapt, o po­veste care își dea­pănă fi­rul în fi­e­care clipă, atâta doar că am ui­tat ori poate că nici n‑am fost în­vă­țați să ne bu­cu­răm de fi­rul ei epic, ci să aler­găm me­reu spre punc­tele cul­mi­nante ale in­tri­gii: ca­rieră, bani, casă, ma­șină, co­pil, glo­rie, pen­sie și fi­nal. Pe mă­sură ce am îna­in­tat în timp, tră­ind pro­pria mea po­veste, am în­ce­put să în­țe­leg tot mai clar că nu des­ti­na­ția con­tează, ci că­lă­to­ria. Fe­ri­ci­rea nu ar tre­bui să fie clă­dită doar din oca­zio­nale îm­pli­niri ale unor obiec­tive — mai mult sau mai pu­țin în­țe­lept alese — ci din bu­cu­ri­ile și dez­a­mă­gi­rile ne­nu­mă­ra­te­lor clipe ale în­cer­că­rii de a le atinge.

Îmi place mu­zica, îmi place să as­cult și să cânt. Spun ade­sea, ce­lor ce au timp și chef să mă as­culte, că mu­zica e pen­tru mine mult mai mult de­cât o în­și­ru­ire rit­mică de su­nete, me­nite să te ri­dice de pe scaun și să te facă să dansezi. Că e o po­veste scrisă cu note și că ver­su­rile unei piese sunt egal de im­por­tante pen­tru a spune această po­veste, deși se poate și fără ele. Nici o mi­rare că în­tot­dea­una am avut o pre­fe­rință clară pen­tru cei care știu să facă asta- din­tre toți, Sting mi se pare cel mai gro­zav po­ves­ti­tor. Cât des­pre cân­tat, nu am fost în­zes­trat cu ta­len­tul unui ade­vă­rat ar­tist — am o inimă de mu­zi­cian într-un trup de om obiș­nuit, așa că per­for­man­țele mele în ma­te­rie de mu­zică au ră­mas mo­deste, cel pu­țin prin com­pa­ra­ție cu ceea ce mi-aș fi do­rit. Însă ace­eași ten­ta­ție de a spune o po­veste prin mu­zică m‑a sal­vat me­reu de la eșe­cul to­tal — cei din jur simt pa­siu­nea mea de a po­vesti cân­tând și asta ține loc de în­demâ­nare a in­stru­men­tis­tu­lui și com­pen­sează lipsa mă­ies­triei cor­zi­lor vo­cale. E mi­cul meu ter­tip de a‑i face pe cei­lalți să cre­adă că știu să cânt.

Îmi place să spun po­vești aici, pe blog. Sunt po­vești des­pre mine, des­pre voi, des­pre tot ce se în­tâm­plă în ju­rul nos­tru, fără a le fil­tra în alt fel de­cât prin mă­sura în care îmi par in­te­re­sante, demne de spus. Mi s‑a su­ge­rat, de mai multe ori și de că­tre mai multe per­soane, să nu mă mai ocup de mă­runte fri­vo­li­tăți ale vie­ții co­ti­diene, ci să scriu des­pre cărți, des­pre artă și filme, des­pre su­biecte demne de o anume in­te­lec­tu­a­li­tate, semn al su­pe­ri­o­ri­tă­ții pre­o­cu­pă­ri­lor mele. Mi se pare o ab­so­lută pros­tie să te re­zumi la ast­fel de su­biecte, un semn al unei su­fi­ciențe ego­cen­trice: îmi sunt de ajuns mie în­sumi și n‑am a îm­păr­tăși de­cât tră­i­rile mele su­pe­rior-in­te­lec­tu­ale pe care cei­lalți ar tre­bui să le con­tem­ple ad­mi­ra­tiv. Fe­lul ăsta de sin­gu­ră­tate nu mă ten­tează. Pre­fer să par fri­vol și ba­nal unora, dar să rămân onest în fața pro­priei mele con­ști­ințe care este dor­nică de toate po­veș­tile și ex­pe­rien­țele vie­ții, in­te­lec­tu­ale ori nu.

Am re­a­li­zat trep­tat aceste lu­cruri des­pre mine. Nu am avut o bruscă epi­fa­nie, ci mai de­grabă o lă­mu­rire lentă din­spre înă­un­tru spre în afară, în anii din urmă. Și, fi­resc, m‑am în­tre­bat cum se îm­pacă acest po­ves­ti­tor care, pare-se, tră­iește înă­un­trul meu cu eul meu pro­fe­sio­nal. Oare ceea ce fac pro­fe­sio­nal e în dez­a­cord ori nu cu ceea ce sunt de fapt? M‑am gân­dit în­de­lung la acest su­biect și nu știu dacă am gă­sit răs­pun­suri mul­țu­mi­toare. E di­fi­cil să con­vingi pe ci­neva să te an­ga­jeze ca să spui po­vești, nu? Și to­tuși, într-un fel, asta cred că am în­cer­cat me­reu să fac, cel mai des fără să-mi dau nici eu seama. Am în­cer­cat să spun ce­lor din jur po­ves­tea a ceea ce pu­tem îm­plini îm­pre­ună, dacă ne unim for­țele și lu­crăm in­te­li­gent. E însă foarte di­fi­cil să con­vingi o în­treagă com­pa­nie să as­culte po­ves­tea ta și mai ales să o ur­meze — n‑am fost în­tot­dea­una în­ving­ă­tor în ast­fel de în­cer­cări, poate pen­tru că po­veș­tile mele au pă­rut ori erau sim­ple fic­țiuni, poate pen­tru că n‑am știut să le spun con­ving­ă­tor. Mai ușor mi‑a fost să spun ce­lor din echi­pele în care am lu­crat po­ves­tea a ceea ce pu­tem fi îm­pre­ună, a ceea ce pu­tem în­văța, a ceea ce pu­tem de­veni. Fi­e­care, dar îm­pre­ună. Îmi place să cred că cei mai mulți din­tre cei ce au cre­zut ce le-am spus și au ur­mat fi­rul po­veș­ti­lor mele sunt bu­cu­roși că le-am trăit îm­pre­ună, pen­tru o vreme.

Așa că îmi pare ab­so­lut fi­resc ca acum, când în sfâr­șit am în­țe­les cine sunt, să în­cerc să îmi câștig exis­tența fă­când ceea ce îmi place și ceea ce mă pri­cep cel mai bine: să spun po­vești. Po­vești re­ale și mai ales re­a­liste des­pre cum se poate munci mai in­te­li­gent, mai fru­mos și mai efi­cient. Po­vești ade­vă­rate des­pre echipe care pot de­veni mai mult de­cât un grup de an­ga­jați. Po­vești care pot fi trans­for­mate în ade­văr des­pre cum să cre­dem în noi în­șine, des­pre cum să în­vă­țăm să fim mult mai mult de­cât ba­nale re­surse umane ale unor pro­cese ima­gi­nate într-un bi­rou. Po­vești des­pre cum cre­a­ti­vi­ta­tea, in­te­li­gența și so­li­da­ri­ta­tea va­lo­rează mai mult de­cât uni­for­mi­ta­tea, con­for­mi­ta­tea și obe­diența. Unii ar spune, mai sim­plu și mai frust, că am de­ve­nit con­sul­tant independent.

Și poate că vă gân­diți că ex­pe­rien­țele de până acum îmi sunt un fel de che­ză­șie a vi­i­to­ru­lui pro­fe­sio­nal. Nu cred asta, căci ceea ce voi face de acum îna­inte nu este să re­plic ma­te­ma­tic lu­cruri deja în­cer­cate, ci să ima­gi­nez po­vești noi ale unor alte suc­cese. Nu ale mele, ale ce­lor­lalți. Și de aceea în­țe­leg că re­u­și­tele mele vi­i­toare nu de­pind de­cât în mică mă­sură de mine și mult mai mult de suc­ce­sul ce­lor ce vor alege să ur­meze fi­rul po­veș­ti­lor pe care le spun. La urma ur­mei eroii sunt ei. Eu sunt doar un sim­plu povestitor.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Bogdan

    Ma bu­cur sa aud asta, sper sa fie o po­veste de succes 🙂

  2. Anonymous

    Ma bu­cur pen­tru tine si te admir!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.