Di­mi­neața, pri­mii care vin la pis­cină sunt bu­ni­cii cu ne­poți. De obi­cei e bu­ni­cul în­so­țit de unul sau doi co­pii, tro­pă­ind ne­răb­dă­tori să plon­jeze în apă, tem­pe­rați cu greu de se­ni­o­rul care în­cearcă să țină pa­sul cu ei. Prin gea­mu­rile mari ale să­lii îi vezi cum se stră­du­iesc să‑i țină preț de o clipă pe loc ca să le po­tri­vească pe cap casca de baie și să le re­pete re­gu­lile doar de ei ști­ute. Cei mici se bă­lă­cesc în voie, bu­ni­cii in­tră și ei în apă, iar cei mai în formă își iau ne­po­ții pe umeri ca să poată sări de pe im­pro­vi­zata tram­bu­lină. Cu­rios lu­cru, co­piii nu se prea joacă îm­pre­ună — fi­e­care stă cu bu­ni­cul său, dăs­că­lit la fi­e­care pas ce să facă și ce nu, ce are și ce nu are voie.

Nici în car­ti­e­rele mo­derne, mai ales în zo­nele unde lo­cu­iesc oa­meni din clasa de mij­loc, nu prea mai vezi co­pii ju­cându-se îm­pre­ună. Tim­pul lor e pe­tre­cut mai mult îm­pre­ună cu adul­ții fa­mi­liei, care îi duc și‑i aduc de la școală ori de la me­di­ta­ții. Dacă mai e timp, poate îi duc și la vreun sport sau la vreo clasă de pian, căci vrem ca cel mic să aibă un trup să­nă­tos și o inimă de ar­tist. La cum­pă­ră­turi se merge tot cu co­pi­lul, că nu are cine să stea cu el acasă, iar sin­gur nici vorbă că nu poate sta.

Și, ori­cât m‑aș stră­dui, eu nu-mi amin­tesc vreo pe­ri­oadă din co­pi­lă­ria mea în care ai mei să fi pe­tre­cut atât de mult timp cu mine. Joaca în­semna mai ales să ies afară și să mă ală­tur co­pi­i­lor. La școală mă du­ceam sin­gur, pe jos ori cu auto­bu­zul, fără nici un adult care să-mi poarte de grijă. Lec­ți­ile le fă­ceam sin­gur, căci ai mei erau la ser­vi­ciu, n‑aveau timp de com­pu­ne­rile și exer­ci­ți­ile mele de­cât atunci când mă du­ceam să cer aju­to­rul. Cred că mai bine de trei sfer­turi din co­pi­lă­rie și ado­les­cență le-am pe­tre­cut într‑o stare de cvasi-auto­no­mie — pă­rin­ții erau tot tim­pul acolo, dar viața noas­tră, a co­pi­i­lor, nu era atât de ames­te­cată cu a adulților.

Azi e ta­man pe dos, ori cel pu­țin așa mi se pare. Pă­rin­ții se in­si­nu­ează în aproape fi­e­care clipă a vie­ții co­pi­i­lor, îi mo­ni­to­ri­zează per­ma­nent și le poartă grija pen­tru fi­e­care amă­nunt. Așa e bine, așa e fi­resc, spun ei dacă îi în­trebi. Eu însă mă în­treb dacă această in­va­zie a pă­rin­ți­lor nu cumva are și alte efecte. Zi­lele tre­cute un tip să­rit bi­ni­șor de 20 de ani își fo­to­gra­fia cu te­le­fo­nul pan­to­fii cei noi din pi­cioare pen­tru că maică-sa, aflată la foarte mulți ki­lo­me­tri de­păr­tare, era cu­ri­oasă să vadă cum arată — nici acum nu pri­cep de unde era la cu­rent cu ase­me­nea amă­nu­nte din viața fi­u­lui, poate că pri­mește un ra­port de­ta­liat în fi­e­care zi. Știu o gră­madă de bă­ieți ti­neri și foarte in­te­li­genți care sunt com­plet han­di­ca­pați când vine vorba de lu­cru­rile uzu­ale ale vie­ții de adult: spă­lat și căl­cat haine, cu­ră­țe­nie, gă­tit. Mulți din­tre ei se agață de prima fată care ac­ceptă să preia ro­lul de bonă și să le poarte în con­ti­nu­are de grijă așa cum o fă­cea mama. Nici fe­tele nu stau mai bine — no­roc că azi e la modă să te pre­o­cupe ca­riera și să gă­sești această scuză fa­cilă pen­tru lipsa unor ele­men­tare în­demâ­nări prac­tice care țin de în­te­me­ie­rea unei familii.

Se vor­bește ade­sea des­pre ge­ne­ra­ți­ile cu cheia la gât ca des­pre niște vre­muri idi­lice când nu erau com­pu­tere și jo­cu­rile în­sem­nau să fii îm­pre­ună cu pri­e­te­nii, în lu­mea re­ală. Dar poate că atunci se în­tâm­pla ceva și mai im­por­tant, ceva ce tre­cem prea ușor cu ve­de­rea: în­vă­țai să des­curci sin­gur. Căci joaca din spa­tele blo­cu­lui și miuța de pe mai­dan nu se pe­tre­ceau doar cu pri­e­teni, ci și cu alți co­pii ne­cu­nos­cuți și nu toți îți erau pri­e­teni. Mai era și câte o cafteală năs­cută din prea mari or­go­lii, când aflai cine-ți sunt cu ade­vă­rat pri­e­teni și sar în apă­ra­rea ta. Aflai cum e să-ți în­ghiți mân­dria și cum să-ți iei pi­cioa­rele la spi­nare când era ca­zul. Când fă­ceai câte‑o pros­tie în­vă­țai să o re­zolvi sin­gur, ca să nu mai afle pă­rin­ții des­pre is­prava ta. În­vă­țai că viața nu e o croa­zieră de plă­ceri nesfâr­șite în care să-ți răsfeți ego-ul, în­con­ju­rat de oa­meni care te pro­te­jează non-stop, ci o jun­glă in­te­re­santă, dar pe­ri­cu­loasă, în care tre­buia să știi să-ți porți sin­gur de grijă. Și că e mi­nu­nat să ai pe ci­neva că­ruia să‑i pese de tine, dar că mai în­tâi de toate tre­buie să știi să stai pe pi­cioa­rele tale.

Mi se pare că ge­ne­ra­ți­ile de azi sunt mult prea de­pen­dente de ci­neva care să le poarte per­ma­nent de grijă. Ba mai mult, îmi pare că au dezvol­tat un soi de per­cep­ție ero­nată des­pre lume, ca­u­zată de prea în­de­lun­gata com­pa­nie a lui mami, tati și buni. Mulți din­tre ei se aș­teaptă ca viața lor să aibă ace­lași curs, ca lu­mea din jur să fie to­le­rantă cu toate mof­tu­rile lor, să aibă în­gă­du­ință pen­tru toate ca­pri­ci­ile pe care le au. Și, în­cet-în­cet, ajung să fie con­vinși că cei din jur au doar ros­tul de a le face pe plac. Iar dacă nu e așa, e o dramă. In­clu­siv re­la­ți­ile de cu­plu par a se baza pe acest prin­ci­piu — ea sau el nu mai sunt un par­te­ner, ci un su­ro­gat de mami sau tati. Pen­tru care dezvolți ob­se­sii nesănătoase.

Să te mai miri că, atunci când o ast­fel de bi­zară de­pen­dență — care trece drept iu­bire — se des­tramă, e o ade­vă­rată dramă? Și că ea e be­ată pen­tru că doar așa poate uita?


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Iulian Romeo Burueana Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Iulian Romeo Burueana

    to­tul este foarte ade­va­rat ! in­gri­jo­ra­tor chiar„,dar ce am pu­tea face?

  2. Bogdan

    Peste 50 de ani o sa se mire lu­mea, “ba, as­tia mici stau prea mult cu casca aia de re­a­li­tate vir­tu­ala pe cap, pe vre­mea noas­tra sta­team pe FB si What­sapp cu pri­e­te­nii, as­tia acum au pri­e­teni imaginari”.
    Evo­luam 🙂 Cred ca cei care-si lasa co­pii hai­hui pe strada sunt con­si­de­rati dez­a­xati in zi­lele astea:))

  3. Vasile Dragos

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.