România contemporană nu este produsul hazardului, ci evoluția politică firească a unei populații ex-comuniste, ghidonată îndemânatic de câțiva păpușari cu profunde cunoștințe de manipulare a maselor. Și, dacă vă îndoiți o clipă de asta, vă invit să parcurgem împreună o scurtă retrospectivă a ultimilor 26 de ani.
Mai întâi am avut o primă sciziune, aceea a României formată din două straturi distincte: oamenii sistemului și oamenii muncii. Primii știau cum merge treaba prin țara asta și stăpâneau perfect arta propagandei. Ceilalți erau niște bieți dobitoci, tâmpiți de zeci de ani de comunism, care credeau că democrația înseamnă că cineva vine și te îndestulează pe gratis. Singura treabă a poporului era să‑l găsească pe șeful ăla minunat care știe cum să deschidă baierele pungii și să împartă generos tuturor. Profitând de această iluzie națională, oamenii sistemului au devenit politicieni și antreprenori, au pus mâna pe tot ce era de furat din țara asta și s‑au căpătuit prin hoție practicată fără jenă, la vedere.
Îndată după aceea s‑a produs a doua sciziune majoră, oamenii muncii s‑au împărțit în două grupe. Unii s‑au dus spre firmele private și au devenit resurse umane, cum s‑ar zice tot un fel de oamenii muncii. Firme de apartament și mai apoi multinaționale versate în invadarea unor piețe emergente i‑au primit cu brațele deschise ca să-și pornească afacerile într‑o Românie avidă de consum. Ăilalți oameni ai muncii, ceva mai puțini, au rămas în slujba politicienilor și au devenit funcționari publici. Adică s‑au specializat în a‑i ține pe oamenii muncii departe de politicieni.
Dintre toate partidele, FSN-ul și urmașii săi politici — până la PSD-ul de azi — au stăpânit cel mai bine arta de a‑i motiva pe funcționarii publici să apere meterezele corupției de stat. Armate de polițiști, conțopiști și alte categorii de incompetenți au făcut zid în fața cetățeanului pentru ca el să nu vadă, să nu audă și să nu înțeleagă cum este furat în fiecare zi. Pentru serviciile lor au fost recompensați din când în când cu câte o amărâtă de creștere salarială, semn că stăpânii sunt milostivi, dar cu măsură.
De ceva vreme a început a treia sciziune. Oamenii muncii, ăia care muncesc la privat, s‑au împărțit și ei în două. Prima categorie a rămas fidelă ideii de democrație, în sensul că ei se duc la vot o dată la patru ani și pe urmă suportă consecințele deciziei luate de majoritate. Par împăcați cu soarta lor și exersează monoton acest ritual al mecanicii democratice. Sunt înregimentați politic clar și au opțiuni relativ stabile. Logica lor e simplă: să ne fure, dar să facă și ceva pentru noi. Niște panseluțe, niște palmieri, niște băncuțe colorate.
Cealaltă parte, tot mai numeroasă, a luat calea anarhismului. Statul este incompetent, corupt și imposibil de corijat. Deci nu are rost să-și bată capul cu el. Așa că statul nu există pentru ei. Viața lor se desfășoară independent de orice autoritate statală sau locală. Oricând se intersectează cu acestea, se descurcă. Indiferent cum: cu șpagă, cu relații. Important e să minimizeze interacțiunile cu funcționărimea, cu birocrația administrativă. Sunt convinși că politicienii sunt toți niște bandiți, că funcționarii sunt toți corupți și proști și că ăia care mai cred în democrație sunt niște fraieri. Ei sunt deștepți pentru că și-au dat seama cum merg treburile și că e mai bine să te doară în cur de politică pentru că nimic bun nu va ieși din așa ceva. Niciodată. Nu merită să voteze. Mai bine merg la munte, la mare, la mall. România? O cauză pierdută, trebuie să fii un bou ca să-ți mai pese. Singurul lucru care are rost e să-ți vezi de interesele tale personale. De fericirea ta, de burta proprie, de plozii tăi, de cariera ta.
Cam asta s‑a întâmplat în București. Majoritatea celor care nu s‑au dus la vot au aceeași explicație: n‑are rost. Ăștia oricum fură, bugetarii tot incompetenți sunt, țara asta nu se mai face bine. De ce să ne mai batem capul? Mai bine să fim fericiți. Să mâncăm, să bem, să cumpărăm. În fond o singură viață are omul. Statul de drept? România? Corupția? DNA? Democrația? Hai, frate, lasă-mă cu prostiile astea! Și, dacă privim rezultatele din București din această perspectivă, trebuie să recunoaștem: anarhiștii au câștigat.
De dincolo de teoriile lor inteligente și superioare, madam Firea zâmbește cu recunoștință. Nu votanții ei au făcut‑o primar. Cu cât mai mulți anarhiști, cu atât mai sigur că oameni ca ea vor fi la conducere.
Lasă un comentariu