Toată lumea e de acord că în România lucrurile nu merg cum trebuie și când spun toată lumea mă refer mai ales la români. Inevitabil, când începem să disecăm motivele pentru care avem atâtea probleme, după ce epuizăm vinovățiile altora printre care rușii, americanii, ungurii, evreii și hoardele migratoare, ajungem la noi înșine și la relația pe care o avem cu aceste probleme. Întrebarea pe care ne‑o punem, mai devreme sau mai târziu, este: sunt românii cauza sau doar victimele acestor probleme? Răspunsul nu e ușor, desigur, motiv pentru care nu prea putem cădea de acord asupra adevărului. Și, așa cum ne stă nouă bine, în loc să continuăm strădania de a‑l afla, ne mulțumim cu niște șabloane mentale prefabricate.
Pozitiviștii spun că românii sunt ok, că nu suntem mai răi decât alții — ba dimpotrivă! — și că singura problemă pe care o avem este că nu știm să ne încurajăm mai mult, să ne apreciem calitățile la adevărata lor valoare. Și urmează apoi un lung pomelnic de inventatori români, de oameni de cultură, de copii olimpici și sportivi renumiți. Criticile aduse românilor sunt repudiate cu mânie și dispreț: ia mai terminați, dom’le, cu stereotipurile astea legate de români! Adesea, dincolo de acest pozitivism bombastic, un observator atent ar sesiza altceva. Și anume că pozitiviștii vor să se disculpe pe sine de păcatele nației din care fac parte, dar pentru că e jenant să te lauzi doar pe tine și să spui eu nu sunt așa, găsesc de cuviință să absolve de vină toată nația. Un fel de mântuire națională de păcate.
Negativiștii zic că românii sunt suma tuturor relelor de pe pământ, că sunt hoți, mincinoși și leneși și — mai important decât atât — nu există nici o șansă de îndreptare a lor. Suntem condamnați să băltim în propriile noastre păcate, incapabili să progresăm, lipsiți de dorința îndreptării. România este deci un soi de iad, iar ceea ce poate face un om inteligent este să-și așeze viața de așa natură încât să nu fie afectat de efectele dezastruoase cauzate de români. Este adesea expunerea de motive pe care o regăsim în discursul celor ce pleacă definitiv din țară, scârbiți de o națiune despre care spun că nu e capabilă de nimic bun. Singura soluție rezonabilă este să pună o cât mai mare distanță între ei și originile lor, de care se rușinează.
Pragmaticii zic că nu‑i interesează clasificările astea, care de fapt nici nu mai au sens în lumea modernă de azi. Suntem fiecare pe cont propriu și trebuie să ne croim drumul în viață prin mijloacele pe care le avem la îndemână, fără să ne mai cramponăm de noțiuni precum patrie și națiune. Românii sunt doar un alt popor precum oricare altul. Lucrurile care contează sunt cum prind reducerea aia mare sau mie ce-mi iese la afacerea asta. Totul se măsoară în bani, iar banii n‑au naționalitate.
Există desigur nuanțe și combinații ale acestor atitudini, însă aceste trei curente de opinie le întâlnesc cel mai frecvent în rândul românilor. Nici una dintre ele nu mi se pare adevărată până la capăt. E greu să fii pozitivist, de pildă, când constați că moroșenii au ales un primar aflat la închisoare nu pentru prezumptive vinovății, ci pentru că a fost prins cu mita în buzunar și pentru că a amenințat cu moartea pe cel care l‑a denunțat. Poate pentru că în Maramureș rezolvarea prin violență a disputelor nu e chiar neobișnuită. Iar mita nu‑i mită, ci plată cinstită pentru un serviciu furnizat, de pildă o favoare nemeritată sau o exonerare de la litera legii. Și uite ajungem la teoria pragmaticilor care nu prea se încurcă de noțiuni precum stat de drept și justiție — totul e pe bani, ceea ce iarăși nu cred. E însă imposibil să rămâi în tabăra negativiștilor când vezi că există și lucruri bune care se întâmplă în jur și pe care trebuie doar să te intereseze să le observi, să nu le treci cu vederea. De obicei e vorba de comunități mici, de idei frumoase puse în practică, de oameni care transformă vise în realitate — încă n‑am ajuns la proiect mari și impresionante, dar, dacă am învăța să însumăm lucrurile bune, poate că am avea și realizări pe măsură.
Probabil că ar trebui să ne scuturăm de toate aceste stereotipuri pe care tot noi le-am inventat și să practicăm realismul. Ascunzându-ne defectele și lăudându-ne neîncetat cu virtuți discutabile, nu vom fi niciodată mai buni decât suntem. La fel, crezând că suntem definitiv condamnați la eșec, nu vom reuși nimic notabil. E nevoie de curajul de a ne autoironiza pentru defectele noastre, de modestia de a ne aprecia cu măsură calitățile și de o doză zdravănă de educație care să ne învețe să le corectăm pe primele și să le valorificăm pe cele din urmă. Căci educația e singurul mod d e a ieși din stereotip și de a merge înainte.
8:06
educatia e solutia, DAR, nu prea are cine s‑o faca
10:06
Ai pus cumva degetul pe rana: “educatia”. Ar fi interesant acum de vazut din ce motiv avem, cu adevarat, o problema cu educatia. Nu‑s nici “pozitivist”, nici “negativist”, imi place sa cred ca sunt realist. Daca putem vorbi in Romania de o tradite, aceasta nu poate fi decat o “traditie rurala”. Conform acestei traditii, nu‑i nevoie de multa scoala, trebuie sa fii gospodar (“decat codas la oras, mai bine in satul tau fruntas”). Toate bune si frumoase pana la venirea comunistilor care au creat “clasa muncitoare”. “Taranul-muncitor” la oras, struto-camila dezradacinata, nostalgica, modernizata si educata pe jumatate, cu derivatele ei alcoolice, infractionale, razvratite (vezi taranii-muncitori ai anilor 60–70 din Brasov etc). Munca a devenit o rusine. “Lasa ca destul am muncit eu. Sa-mi ajut odrasla sa invete cat de cat si sa gaseasca un loc caldut sa nu mai munceasca”. Iata peisajul social in care ne gasim. Tarani adevarati, cuminti si intelepti, de peste 80 de ani, “tarani-muncitori” pensionari (in cea mai mare parte nostalgici sau resemnati)unii vietuitori la bloc, altii navetisti intre locul de bastina,acum paraginit si bloc, altii degradati complet. Si tinerii. Multi plecati dupa bani in strainatate. Putini ramasi la sate, fara “busola”. Doar cu internet, mobil si tableta. La oras, in mare parte scoliti (a nu se citi educati), fitosi, superficiali. Educatia?.Putini au timp si chef de ea. Si intelectualii. Din ce in ce mai putini si cu vocea din ce in ce mai stinsa. Si politicianul, educat sau incult, este deopotriva constient de faptul ca un electorat needucat este usor de manipulat si, in spatele unor declaratii sforaitoare, contribuie incorpore la mentinerea dezastrului privind educatia. Exista iesire din aceasta situatie? Da. Dar fara securisti si comunisti vopsiti in socialisti si liberali.