Muntele de foc și soc

Pen­tru că duminica Rusali­ilor se anunța canic­u­lară, iar lunea ce urma era liberă, mi s‑a năzărit că mult mai bine ar fi dacă aș urca pe vreun deal, de prefer­ință mai pe la umbra pădurii. Zis și făcut. Era mier­curi, deci nu foarte mult timp rămas până la înfăp­tuirea mărețu­lui plan. După câteva tele­foane în stânga și‑n dreapta a rezul­tat că ama­tori de munte sunt mulți, dar în duminica de Rusalii doar doi ne-am dovedit cu ade­vărat dor­nici de urcat pe coastă. Însă, pe prin­cip­iul că "two is a crowd", nu ne-am lăsat des­cu­ra­jați și am por­nit la drum dis de dimineață.

N‑o să vă povestesc cum a decurs dru­mul de la București la cabana 14 Scaune pe valea Cașoca, pen­tru că asta a fost tre­aba lui Waze. Ne‑a sucit și ne‑a răsucit pe diverse coclauri, dar am ajuns în timp record la des­ti­nație. După câțiva kilo­metri de macadam rel­a­tiv bun am ajuns la cabană, toc­mai când ne între­bam dacă nu cumva am tre­cut de ea și n‑am băgat‑o de seamă. Nu ne-am învâr­tit prea mult pe-acolo, doar cât să parchez, să umplu camelbak-ul cu apă proaspătă și să primesc con­fir­marea de la o tanti apărută prin curte că mar­ca­jul spre vâr­ful Podu Calu­lui e bun. Echipați de drum și cu mâncărimi în talpă, am luat‑o la deal.

Traseul merge un timp pe dru­mul de macadam care urcă ușor spre cas­cada Cașoca (sau Pruncea, nu mi‑e clar care e numele corect, ori poate amân­două ori fi bune) și apoi un drum forestier se desprinde spre dreapta, trece pârâul Cașoca și apucă în amonte, pe valea Trestiei. Nu știu de unde vine numele, n‑am zărit nici o trestie în drum, dar vreo moti­vație o exista. Cale de mai mulți kilo­metri se tot urcă pe dru­mul forestier, un traseu nu toc­mai spec­tac­u­los, în schimb ușor de urmat. Sin­gura prob­lemă e că dru­mul urcă destul de susținut, iar soarele nu ne‑a prea slăbit, căci valea are direcția est-vest și mergeam cu soarele în față. Am avut mici dubii asupra punc­tu­lui unde poteca se desprindea spre stânga (știam asta de pe hărți) și ne-am mai oprit în vreo două rân­duri să ne asig­urăm că tre­buie con­tin­uat pe dru­mul forestier. Până la urmă aveam să aflăm că era imposi­bil să ratăm traseul, căci desprinderea potecii se întâm­pla la capă­tul dru­mu­lui forestier, într-un loc unde se găsește încă un soi de șantier de ame­na­jări hidrotehnice, al cărui nume și rost nu le-am putut descifra. De acolo ne-am abă­tut spre stânga și am început urcușul pe piciorul Cașoca.

După macadamul dru­mu­lui forestier, poteca s‑a dovedit a fi mult mai mocir­loasă, nu din cale afară, dar îndea­juns cât să mai lipească vreun kil-două de pământ pe bocanci și ne-am amintit de coș­marul noroaielor din Siriu, muntele de vizavi, peste apa Buzău­lui. E drept că acolo a tre­buit să mergem pe urme de TAF care trans­for­mase dru­mul de pământ într-un fel de scăldă­toare de porci, iar aici aveam norocul să nu fie nici o exploatare forestieră recentă. O vreme am scă­pat de soare, pen­tru că piciorul Cașoca e împă­du­rit, în partea de jos mai mult cu făgete, iar pe măsură ce se urcă apare și molidul, pen­tru ca apoi să pre­domine.

Undeva, într-una din micile poieni prin care trece traseul, am cam pier­dut mar­ca­jul. Poteca pare să meargă pe curba de nivel, dar de fapt traseul urcă spre muchie și mar­ca­jele nu se prea văd în mar­ginea poienii — după vreo câteva minute de căutare l‑am regăsit, apoi iar a dis­părut și iar l‑am găsit. E o zonă acolo unde n‑ar fi fost rău să fie niște stâlpi indi­ca­tori, care să dea direcția gen­er­ală. În lipsa lor e bun și track-ul GPS care te scoate din încur­că­tură când nu mai vezi pe unde o ia mar­ca­jul. Am tot urcat și am urcat, iar soarele nu ne‑a slăbit nici el — am făcut la un moment dat o pauză de revig­o­rare și am stors și tri­courile de pe noi.

În ultima parte a sa poteca ajunge în muchia Cașoca, o culme cu poieni înguste, străjuite de pădure pe ambele ver­sante ce coboară din ea de o parte și de alta. Alti­tudinea n‑a mai cres­cut prea mult, eram aproape de cea a vâr­fului, dar mărșăluitul prin soare ne‑a mai muiat nițel. Din muchie se face la un moment dat o voltă spre dreapta și se ajunge în poiana Podu Calu­lui, iar de acolo un indi­ca­tor arată direcția spre vârf. Dacă până acolo am venit pe tri­unghi roșu, din poiana am tre­cut pe cruce albas­tră și în 20 de minute am ajuns la vâr­ful Podu Calu­lui, pe care l‑am descoperit sub un obser­va­tor de vână­toare dărăpă­nat, în mijlocul unei păduri de molid. Prob­a­bil că din obser­va­tor s‑ar fi văzut ceva împre­jur, dar starea lui era așa de proastă că nu ne-am înc­umetat să‑l urcăm.

La întoarcere am decis să apucăm un traseu nemar­cat, mai exact să coborâm printr‑o vale para­lelă cu cea pe care venisem — valea Pruncea — aflată un pic mai la nord. Din poiana Podu Calu­lui am mers pe banda roșie care ducea spre inter­secția Titilău și mai departe spre șaua Tehărău — ne-am abă­tut îndată de la mar­caj și am coborât abrupt pe un ver­sant sudic spre niște dru­muri de TAF pe care le-am zărit mai jos. Le-am urmat până ne-au scos în vale, la pârâu, de unde am apu­cat pe dru­mul forestier de macadam. De o parte și de alta eram străjuiți de tufe bogate de soc în floare și tot aerul era par­fumat, așa că n‑am rezi­s­tat ten­tației de a strânge vreo 15 inflo­rescențe pen­tru o socată răcori­toare. La capă­tul dru­mu­lui pe valea Pruncea am ajuns la cas­cadă, unde ne-am întâl­nit cu tot poporul român, venit cu mașinile să vadă cum cade apa și să facă poze artis­tice iubitelor și nevestelor. N‑am avut parte de prea multă tihnă ca să ne bucurăm de locul acela, alt­minteri fru­mos.

Cam așa s‑a scris povestea drumeției din Podu Calu­lui, un munte nu foarte spec­tac­u­los ca peisaje, cel puțin vara. Poate că toamna, când rug­i­nesc fagii și carpenii, povestea e alta. Noi însă am rămas cu amintirea focu­lui din soare și socu­lui din pahare.

Fotografii și traseu


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu