În munții Căpățânii

Anul tre­cut, în prag de toamnă, urcasem cu pri­eteni în Buila-Vânturarița și ne min­unasem împre­ună de fru­musețea aces­tui munte mai puțin știut. Trud­isem din greu până în cur­mă­tura Builei, la refugiu, dar ade­vărata fru­musețe a peisajelor avea să ni se înfățișeze abia când am ajuns în muchia vâr­fului Buila și apoi pe tot dru­mul de pe creastă, către vâr­ful Vân­tu­rar­ița. De pe mar­ginea stâncări­ilor care se prăbușesc spre nord-vest în fața ochilor ni s‑a des­fășu­rat cul­mea munților Căpățânii, masiv din care — de fapt — și Buila-Vânturarița face parte.

Mi-am zis atunci în gând că într‑o zi o să urc și pe cul­mile ace­lea, despre care citisem că‑s chiar mai înalte decât ale Builei, sumețindu-se până din­colo de 2100m înălțime. Și iată că, la sfârșit de iulie, ziua aceea a venit. Ne-am adunat o trupă de cinci pri­eteni și într‑o vineri seară am por­nit la drum spre Mălaia. Planul era să dormim acolo, apoi cu una din­tre mașini să mergem până la lacul Pet­ri­manu, pe valea Latoriței și de acolo să urcăm în creastă, luând dru­mul bine­cunos­cu­tu­lui traseu de creastă, banda roșie.

Nu‑s multe de povestit despre dru­mul în sine până la Mălaia, poate doar că nicio­dată n‑am prins autostrada A1 și valea Oltu­lui așa de aglom­er­ate. După două beri și-un duș cald, ne-am dus la cul­care căci ziua ce urma se anunța lungă. Și chiar așa a și fost.

Dru­mul cu mașina pe valea Latoriței a fost foarte intere­sant. Cheile sunt foarte fru­moase ca peisaj, iar dru­mul e îndea­juns de bun ca să‑l poți face cu orice mașină ce are o gardă la sol rezon­abilă. Într-un sin­gur punct e o mică provo­care: de pe un ver­sant a curs pia­tră multa peste drum și reparația făcută cu un bul­dozer a lăsat în urmă o înălțare destul de mare a pat­u­lui dru­mu­lui — cu puțină atenție se poate trece fără prob­leme. După vreo 50 de minute am ajuns la lac, la cabana Pet­ri­manu, unde am lăsat mașina și am apu­cat pe o potecă la deal, spre creastă.

Caban­ierul, un tip nu toc­mai pri­etenos, ne‑a spus că nu mai e mar­caj până sus la cur­mă­tura Oltețu­lui, pen­tru că pădurea bătrână a fost exploatată, iar cea tânără e foarte deasă și nu se mai vede poteca, așa că sin­gura vari­antă rezon­abilă era să ținem poteca de lângă cabană până dă în dru­mul forestier și de acolo să urmăm dru­mul până sus în cur­mă­tură. I‑am spus că avem hărți și GPS, dar el a dat din mână neîn­creză­tor, zicând că hărțile‑s greșite și cu GPS-ul nu ne des­cur­căm, mai bine să între­băm pe unii și alții. În mintea mea m‑am între­bat de ce nu face el un mar­caj nou, dacă tot e om al pădurii acolo, dar mai apoi m‑am lămu­rit că pre­ocupările lui sunt altele decât drumeții de tipul nos­tru, când a stri­gat după noi că nu tre­buie să lăsăm mașina așa, în voia sorții, nesupraveg­heată de nimeni. Prob­a­bil vroia un mic bacșiș ca s‑o "păzească".

După câteva mici devi­ații și con­fuzii, am reușit să ajungem pe potecă la dru­mul forestier. De fapt, dacă am fi con­tin­uat cu mașina din­colo de cabană, după un kilo­metru am fi început să urcăm spre creastă — dru­mul este abso­lut prac­ti­ca­bil și tra­versează muntele până în partea cealaltă, la Polovragi. Noi nu venisem însă pen­tru raliu de coastă. 🙂

Până în cur­mă­tura Oltețu­lui n‑am prea văzut nici urmă de mar­caj, doar ici și colo sem­nele unui fost traseu cu punct albas­tru, însă nu ai cum să te rătăcești, dru­mul te duce fără greș. În cur­mă­tură am dat peste o mare și veselă adună­tură de țigani care erau la strâns afine — umpluseră niște butoaie și se strâns­eseră în jurul mașinilor cu care urmau să coboare. Noi am stu­diat stâlpul indi­ca­tor din cur­mă­tură și am luat‑o spre stânga, tot pe un drum, încon­jurând în urcare vâr­ful Bou. De aici traseul apucă linia crestei, pură pășune alpină, cu mici urcușuri și coborâșuri, ocol­ind mai toate vâr­furile. Spre nord se des­fășoară cul­mile munților Latoriței și, ceva mai în spate se ghicesc munții Lotru­lui. Spre sud văile coboară domol spre satele vâlcene, presărate cu stâne aflate cam la limita unde se găsește apă. Intere­sant, mai toate stânile pe care le-am întâl­nit aveau niște potăi pitice drept păz­i­tori de oi — n‑or fi urși pe-acolo?

După ce am tre­cut printre vâr­furile Nedeii dru­mul a coborât tot mai mult către șaua Funicelu. Din­colo de ea se vedea vâr­ful Căpățâna, abrupt și aparent inabor­d­abil. Ne-am oprit să vor­bim cu niște ciobani și să‑i între­băm de drum, dar mai mult ne-au con­fuzat. Până acolo nu văzusem prea des banda roșie, dar din loc în loc — mai ales în șei — exista câte un stâlp indi­ca­tor. Ciobanii ne-au zis că din­colo de șea nu mai e traseu și nici indi­ca­toare și pote­cile nu duc spre vâr­ful Ursu, ci se lasă la o stână dintr‑o vale. De obi­cei oamenii ăștia știu ce vorbesc și asta ne‑a cam des­cumpănit nițel — pe mine nițel mai mult căci mi-am amintit caznele din Iezer când am luat‑o de‑a drep­tul la deal și ne-am rupt picioarele pe niște coaste abrupte.

Șaua Funicelu și vâr­ful Căpățâna

Am mers mai departe cu gân­dul că, dacă se dovedeau ade­vărate infor­mați­ile lor, ne întorceam să înnop­tăm la refugiul Cășărie care se vede spre dreapta și mai la vale de dea­supra cur­mă­turii Funicelu. Dar ceea ce ne‑a spus ciobanii n‑avea nici o legă­tură cu real­i­tatea. Pen­tru prima dată am părăsit dru­murile forestiere, pe o potecă ce urcă înșu­ru­bat pe lângă vâr­ful Căpățâna și pe care, cul­mea, începe să apară și mar­ca­jul pe pietre, cam vechi, dar viz­ibil. După jumă­tate de oră răzbisem până la un izvor ane­mic de sub vârf, aflat chiar în potecă — prob­a­bil că pe vreme de secetă apa dis­pare. De aici a fost un urcuș lent către vâr­ful Ursu, la 2124 m, de unde am putut vedea panorama munților Buila-Vânturarița care-și expuneau abrup­turi stân­coase în lumina apusu­lui.

Refugiul Ursu, aflat pe un picior chiar sub vârf, ne aștepta cu o adunare zgo­mo­toasă de femei care găteau la un ceaun și de băr­bați cam afu­mați. Venis­eră toți cu două mașini de teren pe dru­mul de macadam (foarte bun cal­i­ta­tiv) care aveam să aflăm că urcă din Vaideeni și erau puși pe che­fuială. Ne-au întâmp­inat cu niște țuică puțin cam dubioasă și ne-au asig­u­rat că avem și noi loc în refugiu — că e drep­tul nos­tru, de mon­ta­niarzi — dar la puțin timp după aceea au hotărât să plece în altă parte, pe la vreo stână prob­a­bil, pen­tru că mai erau de venit pri­eteni de-ai lor și n‑am mai fi încăput toți acolo. Erau cam gălă­gioși, așa că n‑am să ascund fap­tul că ne-am bucu­rat că ne-au lăsat stăpâni peste refugiu pen­tru o noapte.

Refugiul Ursu

Condiți­ile sunt foarte bune la refugiu. Pri­ci­urile au un strat de burete gros peste scân­duri, iar jos e chiar și un fel de pânză în chip de lenjerie. Este și sobă pen­tru vre­mea rece, iar în fața intrării este o vatră ame­na­jată și acoper­ită unde se poate găti lin­iștit. Lemne erau destule, tăi­ate, dar nu cră­pate, deci fără topor cam greu să faci foc — noi am avut noroc că gașca veselă dinain­tea noas­tră lăsase un jar zdravăn pe care am putut arde niște bucăți mai groase de lemn. La doi pași e și o captare de apă, ba chiar și o budă ame­na­jată și foarte curată, chiar dacă n‑avea ușă.

A doua zi am urcat înapoi în creastă și ne-am con­tin­uat dru­mul spre est, pe sub câteva vâr­furi și prin câteva cur­mă­turi, până la cur­mă­tura Zănoaga unde am luat‑o spre nord, la vale, spre Mălaia. La stâna Zmeuret am găsit un cioban care chiar știa muntele și care ne‑a îndru­mat spre poteca ce coboară în sat. Traseul este însă îngroz­i­tor de abrupt, genunchii sunt solic­i­tați la max­i­mum — când am ajuns jos pur și sim­plu nu-mi mai con­tro­lam picioarele, puneam un pas în fața celuilalt mai mult din inerție. Nici nu vreau să mă gân­desc cum o fi să urci pe acolo.

Con­cluzii? Munții Căpățânii sunt fru­moși, dar foarte antropizați. Peste tot sunt dru­muri de macadam și mai mereu întâl­nești mașini care urcă și coboară. Era plin de oameni veniți la strâns de afine, deși n‑am văzut o pro­ducție prea grozavă pe unde am tre­cut. Pe muntele lui Roman, care urcă din­spre Vaideeni, e plin de vile și pen­si­uni, ba chiar și o mână­stire chiar într-un vârf. Imaginați-vă că sub vâr­ful Ursu este o captare de apă după toate reg­ulile artei, cu canale în lun­gul dru­mu­lui ce coboară spre refugiul Ursu și mai departe spre Pia­tra lui Roman. Traseele sunt lungi și line dacă urcați din­spre sud și abrupte dacă veniți din­spre nord. Creasta e domoală, fără urcușuri prea istovi­toare, dar dis­tanțele sunt destul de mari.

Am citit de curând că se va face Tran­scăpățâna, "o şosea lungă de 30 de km, care stră­bate cerul Vâlcii, mângâind fagii, molizii, brazii, şer­puind ca o viperă printre bujorii de munte, mod­elând stân­cile nopţii şi culegând stele". Sună foarte poetic, dar asfal­tul nu prea mângâie nimic, în schimb aduce gunoiul și mitocă­nia în vâr­ful muntelui, alungă ani­malele săl­bat­ice și dis­truge sin­gura bogăție pe care Carpații o au, după păr­erea mea: săl­băti­cia aut­en­tică. De fapt Tran­scăpățâna există deja, în vari­anta de macadam. Și nu sunt sigur că e o veste bună. Vă las pe voi să jude­cați.

Fotografii și traseu


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu