Anul tre­cut, în prag de toamnă, ur­ca­sem cu pri­e­teni în Buila-Vân­tu­ra­rița și ne mi­nu­na­sem îm­pre­ună de fru­mu­se­țea aces­tui munte mai pu­țin știut. Tru­di­sem din greu până în cur­mă­tura Bu­i­lei, la re­fu­giu, dar ade­vă­rata fru­mu­sețe a pe­i­sa­je­lor avea să ni se în­fă­ți­șeze abia când am ajuns în mu­chia vâr­fu­lui Buila și apoi pe tot dru­mul de pe cre­astă, că­tre vâr­ful Vân­tu­ra­rița. De pe mar­gi­nea stân­că­ri­i­lor care se pră­bu­șesc spre nord-vest în fața ochi­lor ni s‑a des­fă­șu­rat cul­mea mun­ți­lor Că­pă­țâ­nii, ma­siv din care — de fapt — și Buila-Vân­tu­ra­rița face parte.

Mi-am zis atunci în gând că într‑o zi o să urc și pe cul­mile ace­lea, des­pre care ci­ti­sem că‑s chiar mai îna­lte de­cât ale Bu­i­lei, su­me­țindu-se până din­colo de 2100m înăl­țime. Și iată că, la sfâr­șit de iu­lie, ziua aceea a ve­nit. Ne-am adu­nat o trupă de cinci pri­e­teni și într‑o vi­neri seară am por­nit la drum spre Mă­laia. Pla­nul era să dor­mim acolo, apoi cu una din­tre ma­șini să mer­gem până la la­cul Pe­tri­manu, pe va­lea La­to­ri­ței și de acolo să ur­căm în cre­astă, lu­ând dru­mul bi­ne­cu­nos­cu­tu­lui tra­seu de cre­astă, banda ro­șie.

Nu‑s multe de po­ves­tit des­pre dru­mul în sine până la Mă­laia, poate doar că nici­o­dată n‑am prins autos­trada A1 și va­lea Ol­tu­lui așa de aglo­me­rate. După două beri și-un duș cald, ne-am dus la cul­care căci ziua ce urma se anunța lungă. Și chiar așa a și fost.

Dru­mul cu ma­șina pe va­lea La­to­ri­ței a fost foarte in­te­re­sant. Che­ile sunt foarte fru­moase ca pe­i­saj, iar dru­mul e în­de­a­juns de bun ca să‑l poți face cu orice ma­șină ce are o gardă la sol re­zo­na­bilă. Într-un sin­gur punct e o mică pro­vo­care: de pe un ver­sant a curs pia­tră multa peste drum și re­pa­ra­ția fă­cută cu un bu­l­do­zer a lă­sat în urmă o înăl­țare des­tul de mare a pa­tu­lui dru­mu­lui — cu pu­țină aten­ție se poate trece fără pro­bleme. După vreo 50 de mi­nute am ajuns la lac, la ca­bana Pe­tri­manu, unde am lă­sat ma­șina și am apu­cat pe o po­tecă la deal, spre cre­astă.

Ca­ba­nie­rul, un tip nu toc­mai pri­e­te­nos, ne‑a spus că nu mai e mar­caj până sus la cur­mă­tura Ol­te­țu­lui, pen­tru că pă­du­rea bă­trână a fost ex­ploa­tată, iar cea tâ­nără e foarte deasă și nu se mai vede po­teca, așa că sin­gura va­ri­antă re­zo­na­bilă era să ți­nem po­teca de lângă ca­bană până dă în dru­mul fo­res­tier și de acolo să ur­măm dru­mul până sus în cur­mă­tură. I‑am spus că avem hărți și GPS, dar el a dat din mână ne­în­cre­ză­tor, zi­când că hărțile‑s greșite și cu GPS-ul nu ne des­cur­căm, mai bine să în­tre­băm pe unii și al­ții. În min­tea mea m‑am în­tre­bat de ce nu face el un mar­caj nou, dacă tot e om al pă­du­rii acolo, dar mai apoi m‑am lă­mu­rit că pre­o­cu­pă­rile lui sunt al­tele de­cât dru­me­ții de ti­pul nos­tru, când a stri­gat după noi că nu tre­buie să lă­săm ma­șina așa, în voia sor­ții, ne­su­pra­ve­ghe­ată de ni­meni. Pro­ba­bil vroia un mic ba­cșiș ca s‑o “pă­zească”.

După câ­teva mici de­vi­a­ții și con­fu­zii, am re­u­șit să ajun­gem pe po­tecă la dru­mul fo­res­tier. De fapt, dacă am fi con­ti­nuat cu ma­șina din­colo de ca­bană, după un ki­lo­me­tru am fi în­ce­put să ur­căm spre cre­astă — dru­mul este ab­so­lut prac­ti­ca­bil și tra­ver­sează mun­tele până în par­tea cea­laltă, la Po­lo­vragi. Noi nu ve­ni­sem însă pen­tru ra­liu de coastă. 🙂

Până în cur­mă­tura Ol­te­țu­lui n‑am prea vă­zut nici urmă de mar­caj, doar ici și colo sem­nele unui fost tra­seu cu punct al­bas­tru, însă nu ai cum să te ră­tă­cești, dru­mul te duce fără greș. În cur­mă­tură am dat peste o mare și ve­selă adu­nă­tură de ți­gani care erau la strâns afine — um­plu­seră niște bu­toaie și se strân­se­seră în ju­rul ma­și­ni­lor cu care ur­mau să co­bo­are. Noi am stu­diat stâl­pul in­di­ca­tor din cur­mă­tură și am luat‑o spre stânga, tot pe un drum, în­con­ju­rând în ur­care vâr­ful Bou. De aici tra­seul apucă li­nia cres­tei, pură pă­șune al­pină, cu mici ur­cu­șuri și co­bo­râ­șuri, oco­lind mai toate vâr­fu­rile. Spre nord se des­fă­șoară cul­mile mun­ți­lor La­to­ri­ței și, ceva mai în spate se ghi­cesc mun­ții Lo­tru­lui. Spre sud vă­ile co­bo­ară do­mol spre sa­tele vâl­cene, pre­să­rate cu stâne aflate cam la li­mita unde se gă­sește apă. In­te­re­sant, mai toate stâ­nile pe care le-am în­tâl­nit aveau niște po­tăi pi­tice drept păzi­tori de oi — n‑or fi urși pe-acolo?

După ce am tre­cut prin­tre vâr­fu­rile Ne­deii dru­mul a co­bo­rât tot mai mult că­tre șaua Fu­ni­celu. Din­colo de ea se ve­dea vâr­ful Că­pă­țâna, abrupt și apa­rent ina­bor­da­bil. Ne-am oprit să vor­bim cu niște cio­bani și să‑i în­tre­băm de drum, dar mai mult ne-au con­fu­zat. Până acolo nu vă­zu­sem prea des banda ro­șie, dar din loc în loc — mai ales în șei — exista câte un stâlp in­di­ca­tor. Cio­ba­nii ne-au zis că din­colo de șea nu mai e tra­seu și nici in­di­ca­toare și po­te­cile nu duc spre vâr­ful Ursu, ci se lasă la o stână dintr‑o vale. De obi­cei oa­me­nii ăș­tia știu ce vor­besc și asta ne‑a cam des­cum­pă­nit nițel — pe mine nițel mai mult căci mi-am amin­tit caz­nele din Ie­zer când am luat‑o de‑a drep­tul la deal și ne-am rupt pi­cioa­rele pe niște coaste abrupte.

Șaua Fu­ni­celu și vâr­ful Că­pă­țâna

Am mers mai de­parte cu gân­dul că, dacă se do­ve­deau ade­vă­rate in­for­ma­ți­ile lor, ne în­torceam să în­nop­tăm la re­fu­giul Că­șărie care se vede spre dreapta și mai la vale de dea­su­pra cur­mă­tu­rii Fu­ni­celu. Dar ceea ce ne‑a spus cio­ba­nii n‑avea nici o le­gă­tură cu re­a­li­ta­tea. Pen­tru prima dată am pă­ră­sit dru­mu­rile fo­res­ti­ere, pe o po­tecă ce urcă în­șu­ru­bat pe lângă vâr­ful Că­pă­țâna și pe care, cul­mea, în­cepe să apară și mar­ca­jul pe pie­tre, cam vechi, dar vi­zi­bil. După ju­mă­tate de oră răz­bi­sem până la un iz­vor ane­mic de sub vârf, aflat chiar în po­tecă — pro­ba­bil că pe vreme de se­cetă apa dis­pare. De aici a fost un ur­cuș lent că­tre vâr­ful Ursu, la 2124 m, de unde am pu­tut ve­dea pa­no­rama mun­ți­lor Buila-Vân­tu­ra­rița care-și ex­pu­neau abrup­turi stân­coase în lu­mina apu­su­lui.

Re­fu­giul Ursu, aflat pe un pi­cior chiar sub vârf, ne aș­tepta cu o adu­nare zgo­mo­toasă de fe­mei care gă­teau la un ceaun și de băr­bați cam afu­mați. Ve­ni­seră toți cu două ma­șini de te­ren pe dru­mul de ma­ca­dam (foarte bun ca­li­ta­tiv) care aveam să aflăm că urcă din Vai­de­eni și erau puși pe che­fu­ială. Ne-au în­tâm­pi­nat cu niște țu­ică pu­țin cam du­bi­oasă și ne-au asi­gu­rat că avem și noi loc în re­fu­giu — că e drep­tul nos­tru, de monta­ni­arzi — dar la pu­țin timp după aceea au ho­tă­rât să plece în altă parte, pe la vreo stână pro­ba­bil, pen­tru că mai erau de ve­nit pri­e­teni de-ai lor și n‑am mai fi în­că­put toți acolo. Erau cam gă­lă­gi­oși, așa că n‑am să as­cund fap­tul că ne-am bu­cu­rat că ne-au lă­sat stă­pâni peste re­fu­giu pen­tru o noapte.

Re­fu­giul Ursu

Con­di­ți­ile sunt foarte bune la re­fu­giu. Pri­ciu­rile au un strat de bu­rete gros peste scân­duri, iar jos e chiar și un fel de pânză în chip de len­je­rie. Este și sobă pen­tru vre­mea rece, iar în fața in­tră­rii este o va­tră ame­na­jată și aco­pe­rită unde se poate găti li­niș­tit. Lemne erau des­tule, tă­i­ate, dar nu cră­pate, deci fără to­por cam greu să faci foc — noi am avut no­roc că gașca ve­selă di­na­in­tea noas­tră lă­sase un jar zdra­văn pe care am pu­tut arde niște bu­căți mai groase de lemn. La doi pași e și o cap­tare de apă, ba chiar și o budă ame­na­jată și foarte cu­rată, chiar dacă n‑avea ușă.

A doua zi am ur­cat îna­poi în cre­astă și ne-am con­ti­nuat dru­mul spre est, pe sub câ­teva vâr­furi și prin câ­teva cur­mă­turi, până la cur­mă­tura Ză­no­aga unde am luat‑o spre nord, la vale, spre Mă­laia. La stâna Zme­u­ret am gă­sit un cio­ban care chiar știa mun­tele și care ne‑a în­dru­mat spre po­teca ce co­bo­ară în sat. Tra­seul este însă în­gro­zi­tor de abrupt, ge­nun­chii sunt so­li­ci­tați la ma­xi­mum — când am ajuns jos pur și sim­plu nu-mi mai con­tro­lam pi­cioa­rele, pu­neam un pas în fața ce­lui­lalt mai mult din iner­ție. Nici nu vreau să mă gân­desc cum o fi să urci pe acolo.

Con­clu­zii? Mun­ții Că­pă­țâ­nii sunt fru­moși, dar foarte an­tro­pizați. Peste tot sunt dru­muri de ma­ca­dam și mai me­reu în­tâl­nești ma­șini care urcă și co­bo­ară. Era plin de oa­meni ve­niți la strâns de afine, deși n‑am vă­zut o pro­duc­ție prea gro­zavă pe unde am tre­cut. Pe mun­tele lui Ro­man, care urcă din­spre Vai­de­eni, e plin de vile și pen­siuni, ba chiar și o mâ­năs­tire chiar într-un vârf. Ima­gi­nați-vă că sub vâr­ful Ursu este o cap­tare de apă după toate re­gu­lile ar­tei, cu ca­nale în lun­gul dru­mu­lui ce co­bo­ară spre re­fu­giul Ursu și mai de­parte spre Pia­tra lui Ro­man. Tra­se­ele sunt lungi și line dacă ur­cați din­spre sud și abrupte dacă ve­niți din­spre nord. Cre­asta e do­moală, fără ur­cu­șuri prea is­to­vi­toare, dar dis­tan­țele sunt des­tul de mari.

Am ci­tit de cu­rând că se va face Transcă­pă­țâna, “o şo­sea lungă de 30 de km, care stră­bate ce­rul Vâl­cii, mân­gâind fa­gii, mo­li­zii, bra­zii, şer­pu­ind ca o vi­peră prin­tre bu­jo­rii de munte, mo­de­lând stân­cile no­pţii şi cu­le­gând stele”. Sună foarte po­e­tic, dar as­fal­tul nu prea mân­gâie ni­mic, în schimb aduce gu­no­iul și mi­to­că­nia în vâr­ful mun­te­lui, alungă ani­ma­lele săl­ba­tice și dis­truge sin­gura bo­gă­ție pe care Car­pa­ții o au, după pă­re­rea mea: săl­bă­ti­cia au­ten­tică. De fapt Transcă­pă­țâna există deja, în va­ri­anta de ma­ca­dam. Și nu sunt si­gur că e o veste bună. Vă las pe voi să ju­de­cați.

Fo­to­gra­fii și tra­seu


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu