Ambuscada

La înce­put totul părea să se des­fă­șoare după tipa­rul obiș­nuit: o con­frun­tare publică, lip­sită de ele­ganța due­lu­lui cava­le­resc, o caval­cadă de mojici care‐și aruncă reci­proc dela­țiuni și inju­rii într‐o cam­pa­nie elec­to­rală spe­ci­fic româ­nească. Ale­ge­rile de anul ăsta nu păreau că se vor deo­sebi în vreun fel de ceea ce am văzut până acum. Dar, trep­tat și foarte sub­til, o serie de eve­ni­mente au schim­bat lucru­rile și au trans­for­mat această cam­pa­nie elec­to­rală în cu totul alt­ceva decât părea să devină. Sau, cel puțin, asta e impre­sia mea.

Mai întâi Cio­loș și guver­nul său au înce­put să înăs­prească tonul comen­ta­ri­i­lor publice cu pri­vire la per­for­man­țele guver­nă­rii pese­diste. De prin iulie încoace tot mai multe voci din rân­dul guver­nu­lui au avut tot mai dese comen­ta­rii acide la adresa hao­su­lui pe care l‐au găsit în admi­nis­tra­ția lăsată în urmă de Ponta. Drag­nea a mârâit și el la rân­dul lui, încer­când să aco­pere cu lătra­tul său ade­vă­ru­rile care erau pen­tru prima oară ros­tite public. O vreme a părut că mane­vra îi reu­șește.

Pe urmă a înce­put să se con­tu­reze ideea ca Cio­loș să con­ti­nuie ca prim minis­tru și după ale­geri. Drag­nea și‐a fre­cat mâi­nile, gândindu‐se pro­ba­bil că abia așteaptă să‐l vadă pe Julien cobo­rât în rin­gul de box al ale­ge­ri­lor, unde se putea încă­iera în voie cu el, băgându‐l în troaca insa­lu­bră a cla­sei poli­tice actu­ale, unde nu poți să te ferești de noro­iul care împroașcă în toate direc­ți­ile. Sur­priza a fost când Cio­loș a spus că nu intră în nici un par­tid și nici nu can­di­dează. Drag­nea a schim­bat rapid regis­trul și a înce­put cam­pa­nia împo­triva "teh­no­cra­ți­lor", spu­nând că sunt incom­pe­tenți și că tre­buie să scă­păm de ei cât mai curând.

Toc­mai când se bătea cu o mână cu PNL și cu cea­laltă cu Cio­loș, în spa­tele lui Drag­nea s‐a infil­trat Iohan­nis, care a afir­mat public că nu va nomi­na­liza nici­o­dată un pre­mier care are pro­bleme penale. Afir­ma­ția nu ar fi tre­buit să sur­prindă pe nimeni, dar pen­tru câteva zile a fost un soi de con­fu­zie totală. PSD nu știa cum să dea cel mai bun răs­puns la asta. S‐au arun­cat apoi în piață zvo­nuri că l‐ar putea pro­pune pe Vasile Dâncu, dar acesta s‐a gră­bit să nege. Drag­nea a înce­put să mârâie și la Iohan­nis, el însuși sau prin inter­pu­sul său Tări­ceanu, suge­rând că își iese din limi­tele con­sti­tu­țio­nale și că par­la­men­tul s‐ar putea gândi la sus­pen­da­rea pre­șe­din­te­lui. Dar știau și ei că ches­tia asta nu ține. Ade­vă­rul e că, de fapt, nu au pe cine să nomi­na­li­zeze ca pre­mier fără să încalce cerin­țele lui Iohan­nis și fără să riște ridi­co­lul nomi­na­li­ză­rii. Drag­nea și Ponta sunt ine­li­gi­bili, un inde­pen­dent nu se poate pen­tru că toc­mai ce au cri­ti­cat ideea de teh­no­crat, un neica‐nimeni din par­tid nu e reco­man­da­bil să pro­pună pen­tru că ar crea o per­cep­ție proastă între pro­prii lor elec­tori și ar trage îna­poi rezul­ta­tele ale­ge­ri­lor.

Între timp pe scena poli­tică a apă­rut și USR, cu un poten­țial elec­to­ral inte­re­sant, deși nu e încă clar cât de con­sis­tent poli­tic. Opo­zi­ția lor vehe­mentă față de PSD a fost vizi­bilă încă din tim­pul con­frun­tă­rii Firea‐Nicușor Dan, dar pese­diș­tii i‐au luat la preț de mati­neu pe nai­vii din micul par­tid. Însă când au anun­țat că au strâns cele 200.000 de sem­nă­turi pen­tru a par­ti­cipa la ale­geri, Drag­nea a înțe­les că încă un adver­sar s‐a adă­u­gat în cer­cul care‐l încon­jura tot mai strâns. Teh­no­cra­ții care acum se mută din guvern în USR nu fac decât să întă­rească for­țele par­ti­du­lui, aducându‐i ceva mai multă matu­ri­tate și prag­ma­tism. Care cam lip­sesc, ce‐i drept. Însă com­pen­sează deo­cam­dată prin entu­zi­asm și bune inten­ții.

Pe urmă Cio­loș a spus că ar fi de acord să guver­neze mai departe ca teh­no­crat și a lan­sat plat­forma Româ­nia 100. Mulți s‐au gră­bit să spună că e doar o expu­nere de prin­ci­pii și inten­ții, nici­de­cum un plan de guver­nare con­cret. Nici nu tre­buia să fie alt­ceva, pen­tru că plat­forma avea doar două meniri: să ser­vească drept con­tract poli­tic cu par­ti­dele care îl sus­țin pe Cio­loș și să împie­dice PSD‐ul să‐l atace pe Cio­loș. La nive­lul prin­ci­pi­i­lor, așa cum au și spus mai mulți poli­ti­cieni, nimeni nu îndrăz­nește să nege vre­u­nul din punc­tele plat­for­mei. Cio­loș avea nevoie de un fel de plan de guver­nare care să nu poată fi "agă­țat" de nică­ieri. Și cred că i‐a reu­șit.

Și, în fine, ambu­s­cada a fost desă­vâr­șită de Hans Klemm, amba­sa­do­rul ame­ri­can, care a decla­rat că îl feli­cită pe Iohan­nis pen­tru fap­tul că dă un sem­nal puter­nic de sus­ți­nere a lup­tei anti‐corupție prin decla­ra­ți­ile sale refe­ri­toare la nomi­na­li­za­rea vii­to­ru­lui pre­mier. Încer­cu­i­rea e com­pletă. Lui Drag­nea nu i se mai per­mite retra­ge­rea pe nică­ieri. Nu poate ajunge la un acord cu pre­șe­din­tele, nici cu par­te­ne­rii externi impor­tanți, iar împo­triva sa sunt actu­a­lul guvern și opo­zi­ția.

De aici încolo e care pe care.