La început totul părea să se desfășoare după tiparul obișnuit: o confruntare publică, lipsită de eleganța duelului cavaleresc, o cavalcadă de mojici care‐și aruncă reciproc delațiuni și injurii într‐o campanie electorală specific românească. Alegerile de anul ăsta nu păreau că se vor deosebi în vreun fel de ceea ce am văzut până acum. Dar, treptat și foarte subtil, o serie de evenimente au schimbat lucrurile și au transformat această campanie electorală în cu totul altceva decât părea să devină. Sau, cel puțin, asta e impresia mea.
Mai întâi Cioloș și guvernul său au început să înăsprească tonul comentariilor publice cu privire la performanțele guvernării pesediste. De prin iulie încoace tot mai multe voci din rândul guvernului au avut tot mai dese comentarii acide la adresa haosului pe care l‐au găsit în administrația lăsată în urmă de Ponta. Dragnea a mârâit și el la rândul lui, încercând să acopere cu lătratul său adevărurile care erau pentru prima oară rostite public. O vreme a părut că manevra îi reușește.
Pe urmă a început să se contureze ideea ca Cioloș să continuie ca prim ministru și după alegeri. Dragnea și‐a frecat mâinile, gândindu‐se probabil că abia așteaptă să‐l vadă pe Julien coborât în ringul de box al alegerilor, unde se putea încăiera în voie cu el, băgându‐l în troaca insalubră a clasei politice actuale, unde nu poți să te ferești de noroiul care împroașcă în toate direcțiile. Surpriza a fost când Cioloș a spus că nu intră în nici un partid și nici nu candidează. Dragnea a schimbat rapid registrul și a început campania împotriva "tehnocraților", spunând că sunt incompetenți și că trebuie să scăpăm de ei cât mai curând.
Tocmai când se bătea cu o mână cu PNL și cu cealaltă cu Cioloș, în spatele lui Dragnea s‐a infiltrat Iohannis, care a afirmat public că nu va nominaliza niciodată un premier care are probleme penale. Afirmația nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni, dar pentru câteva zile a fost un soi de confuzie totală. PSD nu știa cum să dea cel mai bun răspuns la asta. S‐au aruncat apoi în piață zvonuri că l‐ar putea propune pe Vasile Dâncu, dar acesta s‐a grăbit să nege. Dragnea a început să mârâie și la Iohannis, el însuși sau prin interpusul său Tăriceanu, sugerând că își iese din limitele constituționale și că parlamentul s‐ar putea gândi la suspendarea președintelui. Dar știau și ei că chestia asta nu ține. Adevărul e că, de fapt, nu au pe cine să nominalizeze ca premier fără să încalce cerințele lui Iohannis și fără să riște ridicolul nominalizării. Dragnea și Ponta sunt ineligibili, un independent nu se poate pentru că tocmai ce au criticat ideea de tehnocrat, un neica‐nimeni din partid nu e recomandabil să propună pentru că ar crea o percepție proastă între proprii lor electori și ar trage înapoi rezultatele alegerilor.
Între timp pe scena politică a apărut și USR, cu un potențial electoral interesant, deși nu e încă clar cât de consistent politic. Opoziția lor vehementă față de PSD a fost vizibilă încă din timpul confruntării Firea‐Nicușor Dan, dar pesediștii i‐au luat la preț de matineu pe naivii din micul partid. Însă când au anunțat că au strâns cele 200.000 de semnături pentru a participa la alegeri, Dragnea a înțeles că încă un adversar s‐a adăugat în cercul care‐l înconjura tot mai strâns. Tehnocrații care acum se mută din guvern în USR nu fac decât să întărească forțele partidului, aducându‐i ceva mai multă maturitate și pragmatism. Care cam lipsesc, ce‐i drept. Însă compensează deocamdată prin entuziasm și bune intenții.
Pe urmă Cioloș a spus că ar fi de acord să guverneze mai departe ca tehnocrat și a lansat platforma România 100. Mulți s‐au grăbit să spună că e doar o expunere de principii și intenții, nicidecum un plan de guvernare concret. Nici nu trebuia să fie altceva, pentru că platforma avea doar două meniri: să servească drept contract politic cu partidele care îl susțin pe Cioloș și să împiedice PSD‐ul să‐l atace pe Cioloș. La nivelul principiilor, așa cum au și spus mai mulți politicieni, nimeni nu îndrăznește să nege vreunul din punctele platformei. Cioloș avea nevoie de un fel de plan de guvernare care să nu poată fi "agățat" de nicăieri. Și cred că i‐a reușit.
Și, în fine, ambuscada a fost desăvârșită de Hans Klemm, ambasadorul american, care a declarat că îl felicită pe Iohannis pentru faptul că dă un semnal puternic de susținere a luptei anti‐corupție prin declarațiile sale referitoare la nominalizarea viitorului premier. Încercuirea e completă. Lui Dragnea nu i se mai permite retragerea pe nicăieri. Nu poate ajunge la un acord cu președintele, nici cu partenerii externi importanți, iar împotriva sa sunt actualul guvern și opoziția.
De aici încolo e care pe care.
Evaluează...
- Interesant
- Original
- Amuzant
- Plictisitor
- Trist
- Enervant
15:10
Ok. Ambuscada a reușit. Dar care‐i pasul următor? Cum vor fi scoși din indiferență votanții de la oraș, între 18 și 45 de ani? Care sunt acele 3 obiective clare, concrete, de îndeplinit în următorii 2 ani? Când vrei o alternativă, nu vrei doar o prezență mai variată, vrei ceva concret. Chestia cu scoaterea din sărăcie e stupidă. Ceva ca… o lege pentru aplicarea Referendumului din 22nov2009 e ceva concret. Poate mobiliza oamenii. Modificarea imunității parlamentare‐la fel. Ideologia e răsuflată, mai ales într‐o Europă cu puternice accente sociale. Cred că așa poate fi modificat actualul (dez)echilibru de putere.
15:10
După cum spuneam la finele articolului, de aici încolo e care pe care. Nimic nu e tranșat încă. Și, da, depinde mult de mobilizarea la vot.