Eu am ajuns la con­clu­zia că oa­me­nii, din când în când, se tâm­pesc. Îi apucă ceva, se pare că ni­meni nu știe exact ce, dar e un fel de scrân­teală la minte și o iau razna. Își pierd lo­gica și ra­țio­na­men­tul clar, uită ce au în­vă­țat din ex­pe­rien­țele lor și ale is­to­riei și se apucă de fă­cut fix ace­leași gre­șeli. O fi ceva scris prin ge­nele uma­ni­tă­ții, că alt­fel nu se ex­plică.

Îmi aduc aminte că în ma­nu­a­lul de ge­ne­tică de clasa a XII‑a, prin 1982, în­vă­țam des­pre re­gla­rea nive­lu­lui po­pu­la­țio­nal la di­verse spe­cii de ani­male. Era în carte un exem­plu cu șoa­re­cii care îm­part un areal mai res­trâns și li­mi­tat ca hrană, că­rora — atunci când se în­mul­țesc peste mă­sură — li se de­clan­șează nu știu ce glandă aflată parcă pe la coadă prin care emană un mi­ros ce le inhibă re­pro­du­ce­rea. Cum s‑ar zice, în­cep să pută de nu le mai arde de sex. Și în fe­lul ăsta po­pu­la­ția de șoa­reci nu crește peste un anu­mit nu­măr de in­di­vizi, ca să nu își epu­i­zeze sursa de hrană și pe urmă să moară ca proș­tii de foame.

La oa­meni nu există un ast­fel de me­ca­nism sim­plu și efi­cient. Noi ne tot în­mul­țim ca dra­cii (am ajuns la 7 mi­li­arde) până ce în­ce­pem să ne căl­căm pe coadă unii pe al­ții. In­e­vi­ta­bil, la un mo­ment dat, treaba asta ne cam scoate din să­rite și de­ve­nim ner­voși. Na­tura, în sim­pli­ta­tea ei ge­ni­ală, a gă­sit to­tuși o so­lu­ție vi­a­bilă: ne scrân­tim la cap și în­ce­pem să ne mă­ce­lă­rim în­tre noi. Homo ho­mini lu­pus.

Vă spun treaba asta pen­tru că ob­serv cum în ul­tima vreme avem tot mai des mo­tive să ți­nem pum­nii strânși ca să nu se în­tâm­ple tot fe­lul de alu­ne­cări spre ex­ces. Prin Eu­ropa par­ti­dele ex­tre­miste sunt tot mai pu­ter­nice și chiar azi am tre­mu­rat nițel la gân­dul că Aus­tria ar pu­tea avea un pre­șe­dinte din ex­trema dreaptă. Bre­xit-ul încă nu și‑a con­su­mat toate va­len­țele, aș­tep­tăm încă să ve­dem care sunt efec­tele sale prac­tice. În Ame­rica pre­șe­dinte a fost ales un in­di­vid care a im­pre­sio­nat doar prin ex­ce­si­vi­ta­tea ges­tu­ri­lor și lim­ba­ju­lui. În Ita­lia are loc un re­fe­ren­dum care pune în dis­cu­ție o po­si­bilă alu­ne­care spre ta­băra ce­lor care vor ie­și­rea din UE. Franța are la pre­zi­den­ți­a­lele ce ur­mează doi can­di­dați ase­mă­nă­tori: am­bii sunt pri­e­te­nii lui Pu­tin, dor­nici de mai pu­țin uni­o­nism și mai mult na­țio­na­lism. Un­ga­ria este și ea tot mai na­țio­na­listă și mai an­ti­e­u­ro­peană. Tur­cia alu­necă spre ex­tre­mism re­li­gios. Iar peste toată Eu­ropa pla­nează ca un vul­tur ho­itar um­bra Ru­siei, care aș­teaptă oca­zia să se în­frupte din le­șul Eu­ro­pei unite.

Și mi se pare că po­ves­tea Eu­ro­pei unite a în­ce­put să scâr­țâie din mo­men­tul în care a că­zut cor­tina de fier. Obiș­nuim să spu­nem că eu­ro­pe­nii au vrut să ne aducă în in­te­ri­o­rul Uniu­nii, dar lu­cru­rile sunt nițel mai nu­an­țate. Cei ce ne-au vrut în in­te­rior au fost com­pa­ni­ile mul­ti­na­țio­nale eu­ro­pene. Adică o mână de oa­meni, foarte in­flu­enți po­li­tic, care au vă­zut ime­diat po­ten­ți­a­lul eco­no­mic uriaș al es­tu­lui eu­ro­pean: mână de lu­cru mai ieftină, o piață de des­fa­cere com­plet nouă, un me­diu de afa­ceri ba­zat pe o cul­tură ase­mă­nă­toare oc­ci­den­tu­lui. Ce­tă­țea­nul din ves­tul Eu­ro­pei nu s‑a în­ghe­suit să ne in­vite în Uniune, dar nici n‑a pro­tes­tat, gân­dindu-se pro­ba­bil că to­tul va fi bine. Cât de răi pu­teau fi est-eu­ro­pe­nii?

Nu­mai că lu­cru­rile n‑au mers peste tot cum ar fi tre­buit. În ță­rile cu multă co­rup­ție, cum e Ro­mâ­nia, po­li­ti­cie­nii nu s‑au lup­tat pen­tru con­struc­ția unei eco­no­mii lo­cale pu­ter­nice. Au în­cer­cat să vândă ce a fost de vân­dut, să în­chidă ceea ce pu­tea fi apoi dezmem­brat și va­lo­ri­fi­cat, iar mul­ti­na­țio­na­lele nu s‑au dat îna­poi, ci au pus umă­rul. În fond, obiec­ti­vul lor nu era să facă țări ca Ro­mâ­nia pu­ter­nice, ci să facă pro­fit. Dacă sta­tul res­pec­tiv nu se lupta pen­tru pro­priul po­por, de ce s‑ar fi lup­tat ele? Efec­tul a fost de­pen­dența eco­no­mică a ace­lor țări, iar Ro­mâ­nia este un ast­fel de exem­plu. Nu Uniu­nea Eu­ro­peană ne‑a trans­for­mat în co­lo­nie, cum spun unii, ci mai ales noi în­șine, prin po­li­ti­cie­nii co­rupți pe care i‑am vo­tat de 25 de ani în par­la­ment.

Iar po­pu­la­ția, în lipsa unor lo­curi de muncă și a unor per­spec­tive de vi­i­tor, slab edu­cată și ma­ni­pu­lată gro­so­lan de po­li­ti­cieni, a în­ce­put să-și gă­sească so­lu­ții pe cont pro­priu. Peste 3 mi­li­oane de ro­mâni lu­crează prin Uniu­nea Eu­ro­peană și tri­mit acasă câ­teva mi­li­arde de euro în fi­e­care an. Pare fru­mos, dar ade­vă­rul e că, acolo unde s‑au dus, au ocu­pat lo­cu­rile de muncă ale lo­cal­ni­ci­lor. Au dus cu ei și lipsa lor de edu­ca­ție ci­vică, lipsa de ma­niere so­ci­ale și — ade­sea — in­frac­țio­na­li­ta­tea mă­runtă, cea care în Ro­mâ­nia era to­le­rată. Iar eu­ro­pea­nul ves­tic a în­ce­put să fie de­ran­jat de efec­tele aces­tei ex­tin­deri a Uniu­nii. Nu asta i s‑a pro­mis, nu asta se aș­tepta. Ui­tați-vă mai ales la ță­rile din nor­dul Eu­ro­pei, pre­cum Olanda, Da­ne­marca sau Ma­rea Bri­ta­nie, unde ro­mâ­nii sunt mult mai pu­țin iu­biți de­cât în Ita­lia sau Spa­nia.

Peste toate as­tea s‑au su­pra­pus apoi și va­lu­rile de imi­gra­ție din ță­rile ma­grebiene și arabe. Cohorte în­tregi de oa­meni fără ca­li­fi­care, com­plet di­fe­riți cul­tu­ral, au in­va­dat o Eu­ropă care se auto­de­clara to­le­rantă și mul­ti­cul­tu­rală. Au adus și aceștia cu ei pro­bleme lor, in­frac­țio­na­li­ta­tea lor, ne­mul­țu­mi­rile lor re­li­gi­oase, cul­tura lor di­fe­rită. Și ne­mul­țu­mi­rile eu­ro­pea­nu­lui ves­tic s‑au acu­mu­lat și s‑au acu­mu­lat, până când a ajuns la con­clu­zia că așa nu se mai poate. Din cu to­tul alte mo­tive, eu­ro­pea­nul es­tic este și el ne­mul­țu­mit. N‑a pri­mit loc la masa bo­gă­ției eu­ro­pene, nu i s‑a dat des­tul, ci mai de­grabă i s‑a luat și i s‑a dis­trus eco­no­mia na­țio­nală, iar ce nu s‑a dis­trus în mare parte nu‑i mai apar­ține ori­cum lui, ci unor com­pa­nii ves­tice.

Și a in­ter­vine scrân­teala de care vă spu­neam. Din­tre toate so­lu­ți­ile pe care le-ar pu­tea ima­gina, eu­ro­pe­nii o aleg exact pe aia care a dus până acum la două răz­bo­aie mondi­ale: na­țio­na­lis­mul. Să ne în­chi­dem gra­ni­țele, să‑i alun­găm pe stră­ini, să fim noi în­tre noi că așa o să ne fie mai bine. Is­to­ria a dovedit‑o de ne­nu­mă­rate ori că acest mod de a gândi e greșit. Dar pare că nu mai con­tează. Iar dacă o țară ca Ma­rea Bri­ta­nie, Franța sau Ger­ma­nia ar avea to­tuși șansele sale să su­pra­vie­țu­iască de una sin­gură, prin mă­ri­mea și forța eco­no­mi­i­lor lor na­țio­nale, niște pră­pă­diți ca ro­mâ­nii n‑ar avea nici o șansă. Ima­gi­nați-vă că mâine pleacă toate mul­ti­na­țio­na­lele și băn­cile stră­ine: a doua zi in­trăm în co­laps. N‑avem agri­cul­tură, n‑avem in­dus­trie, n‑avem in­fras­truc­tură de trans­port. Ima­gi­nați-vă că de mâine nu se mai plă­tesc sa­la­ri­ile an­ga­ja­ți­lor din ma­rile com­pa­nii stră­ine, că mi­li­oane de oa­meni de­vin șo­meri. Că toți ro­mâ­nii din stră­i­nă­tate sunt tri­miși acasă, ca să de­vină șo­meri. Vă dați seama ce haos și ce co­laps to­tal?

Nu, na­țio­na­lis­mul nu e răs­pun­sul. N‑a fost nici­o­dată. Și nu va fi nici de acum îna­inte. E doar glanda noas­tră se­cretă care ne îm­pinge spre a ne mă­ce­lări re­ci­proc.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru daniel Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. daniel

    BANII! Si cei care nu-si pot re­prima do­rinta de a avea din ce in ce mai multi. CRESTERE ECONOMICA, CONSUM FARA NOIMA! Cu ce pret? POLITICIENI FARA MINTE SI FARA SCRUPULE! Usor de cum­pa­rat, in­ca­pa­bili sa dea so­lu­tii. O MASA IMENSA DE SARACI MANIPULABILI!
    BULGARELE A LUAT‑O LA VALE!!! Il mai poate opri ci­neva?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu