Ferestrele prin care privim

Îmi închipui că nu există o tris­tețe mai mare decât aceea de a trăi încuiat în închisoarea pro­priei minți, pri­zonier al pro­pri­ilor tale coș­maruri, fără sper­anța unei viitoare grațieri. Viața tre­buie să ți se pară o nes­fârșită cor­voadă atunci când nimic din ceea ce te încon­joară nu-ți este pe plac și nu poți vedea nici un licăr de sper­anță în întâm­plările coti­di­ene. Când lumea ți se înfățișează ast­fel, înnegrită de rău și de miz­erie, prob­a­bil că începi să zidești fără să știi pereții pro­priei tem­nițe, din care — la un moment dat — nu mai poți evada. Și orice altă închisoare clădită de oameni pare mai suporta­bilă decât cea pe care o zămis­lești atunci când ești prins ca într‑o cap­cană în labir­in­tul pro­priei minți.

Mi-au tre­cut prin cap gân­durile astea azi, pe când băgam sti­cle de plas­tic într-un con­tainer din ăla pen­tru reci­clare. În oraș (Otopeni) nu există decât în câteva locuri ast­fel de puncte de colectare, așa că — din când în când — iau pungile cu deșeuri de plas­tic, sti­clă și metal și mă duc să le reci­clez. Mulți îmi spun că n‑are rost să fac asta pen­tru că, de fapt, gunoierii duc și deșeurile astea tot la groapa de gunoi, făcând efor­tul meu inutil. Nu știu dacă e ade­vărat și, chiar dacă e așa, eu cred că e impor­tant să-mi fac partea mea din dato­ria de a reci­cla. Într‑o bună zi, dacă nu ne scot noii noștri guver­nanți din Uni­unea Euro­peană, vom fi oblig­ați să imple­men­tăm man­age­men­tul deșeurilor și toți vor tre­bui să facă asta. Dar să mă întorc la povestea mea.

Con­tainerele de care vă spun se găs­esc lângă o cen­trală ter­mică de cartier, undeva printre niște blocuri cu două etaje, din­tre ace­lea con­stru­ite de Ceaușescu în perioada urban­izării forțate a satelor, când a ordo­nat să se facă blocuri cu aparta­mente fără toalete, lăsând buda în spatele blocu­lui pen­tru a economisi banii de canalizare, chiar dacă era un semn al lip­sei de civ­i­liza­ție. Prob­a­bil că între timp nea­jun­sul ăsta s‑o fi rezol­vat, dar blocurile astea au rămas cu un mic stig­mat asupra lor și acolo locui­esc foștii țărani ai Otope­ni­u­lui, câți au mai rămas după invazia bucurește­nilor (printre care mă număr) în acest mic oraș. La douăzeci de pași de con­tainerele unde eu arun­cam deșeurile reci­cla­bile se află un ast­fel de bloc.

Aproape de fiecare dată când fac asta, de la parterul blocu­lui, de undeva din spatele unei fer­e­stre cu perdele trase se aude vocea unei femei în vârstă, care bom­băne că-mi arunc gunoaiele la blocul lor. Prima oară am ignorat‑o. A doua oară i‑am răspuns că nu sunt gunoaie, sunt deșeuri reci­cla­bile și că primăria de asta a pus con­tainerele, pen­tru ca cetățenii să le folosească. A treia oară am rugat‑o să iasă din bloc și să vină să dis­cutăm față în față, ca să lămurim prob­lema. Firește, n‑a ieșit. Din penum­bra pro­priei camere, cu iden­ti­tatea ascunsă de perdea, femeia a preferat să mă boscorodească în con­tin­uare, numindu-mă nes­imțit și golan. Apoi m‑am obiș­nuit cu prosti­ile pe care le deb­ita și am lăsat‑o să-și verse ven­inul fără să‑i mai răspund.

Azi a început la fel. Cre­deam că o voi ignora ca de obi­cei, dar de data asta i s‑a ală­tu­rat și o voce de băr­bat de la altă fer­eas­tră. Iar tonul și cuvin­tele lui au depășit cu mult mod­estele bom­băneli ale femeii. Am fost îndată car­ac­ter­i­zat drept cretin, auro­lac care caută în gunoaie, boschetar cu față de tem­bel și încă vreo câteva epitete pe care nu le-am reținut, toate împă­nate cu trim­i­teri la anu­mite părți anatomice ale dis­tin­su­lui domn. Acuma poate n‑o să fiți de acord, dar când auzi că ești insul­tat în felul ăsta, oricât de calm ai fi, îți vine să ripostezi. Și exact când mă pregăteam să‑i zic și eu vreo două, coborându-mă ast­fel la nivelul lui, indi­vidul mă salvează cu o propoz­iție sur­prinză­toare: ia stai tu acolo, jigo­dia drac­u­lui, să chem eu poliția!

I‑am promis cu tonul cel mai ferm cu putință că, dacă el cheamă poliția, eu promit să nu mă mișc de acolo până nu ajunge un echipaj. Ar fi fost vic­to­ria finală și desăvârșită asupra aces­tor pros­to­vani. Însă ceva din ceea ce am spus, ori poate tonul sigur cu care am făcut promi­si­unea, l‑a pus pe gân­duri pe pre­opinen­tul meu care a decis că prob­a­bil chematul poliției nu îl avan­ta­jează. Așa că a aban­do­nat ideea și a con­chis dis­puta în favoarea lui, spunându-mi că dacă mă mai vede pe-acolo o să cheme Antena 3 să mă facă de c.…t în fața întregii țări. Apoi a închis vic­to­rios fer­eas­tra și n‑a mai apu­cat să audă cum femeia cea bom­băni­toare îl felicita pen­tru așa o idee bună, că asta mer­ită golani ca mine.

Am ter­mi­nat de pus deșeurile în con­tainere și am ple­cat. Pe drum m‑am gân­dit la cât de urâtă tre­buie să li se pară viața unor ast­fel de oameni, veșnic încrân­ce­nați împotriva a tot ceea ce‑i încon­joară, mereu la pândă să‑i vâneze vig­i­lent pe ceilalți, prezum­tivi vino­vați de tot ceea ce merge prost în pro­pri­ile vieți. Prin fer­e­strele lor, mân­jite de scuipații pe care îi împroașcă spre semenii lor, lumea se vede mon­struos, în culo­rile vio­lenței și urii.

N‑aș fi făcut nici o legă­tură între această întâm­plare și miz­eri­ile pe care le împroașcă zil­nic Antena 3, dacă indi­vidul însuși nu mi-ar fi sugerat‑o. Îmi închipui că așa arată, schițat în tușe groase, admi­ra­torul tipic al aces­tei tele­viz­iuni. Atunci când nu privește lumea prin fer­eas­tra casei sale, o urmărește prin fer­eas­tra tele­vi­zoru­lui fixat pe pos­tul favorit, unde îi este zugrăvită la fel de găunoasă, la fel de plină de miz­erii și răutăți, de con­spir­ații și malver­sați­uni. Acolo, dar și în alte părți, învață că insin­uarea, dez­in­for­marea și insulta sunt arse­nalul bunului cetățean aflat în luptă cu duș­manii săi și-ai țării, că țățis­mele și pros­tul gust sunt nor­mal­i­tatea și că sin­gurii oameni buni și patri­oți sunt cei ase­meni lui. Și poate că veți crede că de vină este acest fel de fer­eas­tră prin care oamenii ăștia privesc lumea, căci ea le deformează imag­inea, apoi gân­durile și rațion­a­mentele. Dar, de fapt, nu această fer­eas­tră cred că este prob­lema.

Prob­lema este că ade­vărata fer­eas­tră prin care acești oameni privesc lumea e chiar sufle­tul lor. Și un suflet meschin e ceva teri­bil de greu de reparat. Aproape imposi­bil.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Capota

    Nu prea e mult de spus…domeniul filo­zofiei exis­ten­tei umane e infinit si crit­i­cat con­struc­tiv ade­sea.. crit­ica "before Chris­tos" a dus printre altele si la filo­zofia crestina "after Chris­tos" ..firea umana a descoperit infini­tul si ea este ceea ce a descoperit…omul, ori­cat de sim­plu este, are pro­pria filozofie…problema e edu­ca­tia filo­zofica spre fru­mos si pros­per­i­tate ca democ­ra­tia sa reziste.…Citez o sursa:"Deşi pare evi­dent, mari gân­di­tori de‑a lun­gul isto­riei, au susţinut că atunci când majori­tatea este igno­ranta, decizia aces­tora nu poate fi cea mai inte­leapta alegere. De fapt, Pla­ton a afir­mat că democraţia ar funcţiona numai dacă fiecare alegă­tor ar fi un filo­zof"

  2. Mariana Dargau

    Trist , dar cat de ade­varat. Din pacate asta fac majori­tatea tele­viz­iu­nilor: dez­in­formeaza si manip­uleaza. Daca pana‑n 89 eram dez­in­for­mati inten­tionat, acum sun­tem intox­i­cati cu stiri unele mai min­ci­noase ca altele, iar romanul naiv si credul le ia de bune


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu