Îmi în­chi­pui că nu există o tris­tețe mai mare de­cât aceea de a trăi în­cu­iat în în­chi­soa­rea pro­priei minți, pri­zo­nier al pro­pri­i­lor tale coș­ma­ruri, fără spe­ranța unei vi­i­toare gra­ți­eri. Viața tre­buie să ți se pară o nesfâr­șită cor­voadă atunci când ni­mic din ceea ce te în­con­joară nu-ți este pe plac și nu poți ve­dea nici un li­căr de spe­ranță în în­tâm­plă­rile co­ti­diene. Când lu­mea ți se în­fă­ți­șează ast­fel, înn­e­grită de rău și de mi­ze­rie, pro­ba­bil că în­cepi să zi­dești fără să știi pe­re­ții pro­priei tem­nițe, din care — la un mo­ment dat — nu mai poți evada. Și orice altă în­chi­soare clă­dită de oa­meni pare mai su­por­ta­bilă de­cât cea pe care o ză­mi­slești atunci când ești prins ca într‑o cap­cană în la­bi­rin­tul pro­priei minți.

Mi-au tre­cut prin cap gân­du­rile as­tea azi, pe când bă­gam sti­cle de plas­tic într-un con­tai­ner din ăla pen­tru re­ci­clare. În oraș (Oto­peni) nu există de­cât în câ­teva lo­curi ast­fel de puncte de co­lec­tare, așa că — din când în când — iau pun­gile cu de­șe­uri de plas­tic, sti­clă și me­tal și mă duc să le re­ci­clez. Mulți îmi spun că n‑are rost să fac asta pen­tru că, de fapt, gu­no­ie­rii duc și de­șe­u­rile as­tea tot la groapa de gu­noi, fă­când efor­tul meu inu­til. Nu știu dacă e ade­vă­rat și, chiar dacă e așa, eu cred că e im­por­tant să-mi fac par­tea mea din da­to­ria de a re­ci­cla. Într‑o bună zi, dacă nu ne scot noii noș­tri gu­ver­nanți din Uniu­nea Eu­ro­peană, vom fi obli­gați să im­ple­men­tăm ma­na­ge­men­tul de­șe­u­ri­lor și toți vor tre­bui să facă asta. Dar să mă în­torc la po­ves­tea mea.

Con­tai­ne­rele de care vă spun se gă­sesc lângă o cen­trală ter­mică de car­tier, un­deva prin­tre niște blo­curi cu două etaje, din­tre ace­lea con­stru­ite de Ceau­șescu în pe­ri­oada ur­ba­ni­ză­rii for­țate a sa­te­lor, când a or­do­nat să se facă blo­curi cu apar­ta­mente fără toa­lete, lă­sând buda în spa­tele blo­cu­lui pen­tru a eco­no­misi ba­nii de ca­na­li­zare, chiar dacă era un semn al lip­sei de ci­vi­li­za­ție. Pro­ba­bil că în­tre timp ne­a­jun­sul ăsta s‑o fi re­zol­vat, dar blo­cu­rile as­tea au ră­mas cu un mic stig­mat asu­pra lor și acolo lo­cu­iesc foș­tii ță­rani ai Oto­pe­ni­u­lui, câți au mai ră­mas după in­va­zia bu­cu­reș­te­ni­lor (prin­tre care mă nu­măr) în acest mic oraș. La do­uă­zeci de pași de con­tai­ne­rele unde eu arun­cam de­șe­u­rile re­ci­cla­bile se află un ast­fel de bloc.

Aproape de fi­e­care dată când fac asta, de la par­te­rul blo­cu­lui, de un­deva din spa­tele unei fe­res­tre cu per­dele trase se aude vo­cea unei fe­mei în vâr­stă, care bom­băne că-mi arunc gu­noa­iele la blo­cul lor. Prima oară am ignorat‑o. A doua oară i‑am răs­puns că nu sunt gu­noaie, sunt de­șe­uri re­ci­cla­bile și că pri­mă­ria de asta a pus con­tai­ne­rele, pen­tru ca ce­tă­țe­nii să le fo­lo­sească. A treia oară am rugat‑o să iasă din bloc și să vină să dis­cu­tăm față în față, ca să lă­mu­rim pro­blema. Fi­rește, n‑a ie­șit. Din pe­nu­m­bra pro­priei ca­mere, cu iden­ti­ta­tea as­cunsă de per­dea, fe­meia a pre­fe­rat să mă bo­sco­ro­dească în con­ti­nu­are, nu­mindu-mă ne­sim­țit și go­lan. Apoi m‑am obiș­nuit cu pros­ti­ile pe care le de­bita și am lăsat‑o să-și verse ve­ni­nul fără să‑i mai răspund.

Azi a în­ce­put la fel. Cre­deam că o voi ig­nora ca de obi­cei, dar de data asta i s‑a ală­tu­rat și o voce de băr­bat de la altă fe­reas­tră. Iar to­nul și cu­vin­tele lui au de­pă­șit cu mult mo­des­tele bom­bă­neli ale fe­meii. Am fost în­dată ca­rac­te­ri­zat drept cre­tin, au­ro­lac care ca­ută în gu­noaie, bos­che­tar cu față de tem­bel și încă vreo câ­teva epi­tete pe care nu le-am re­ți­nut, toate îm­pă­nate cu tri­mi­teri la anu­mite părți ana­to­mice ale dis­tin­su­lui domn. Acuma poate n‑o să fiți de acord, dar când auzi că ești in­sul­tat în fe­lul ăsta, ori­cât de calm ai fi, îți vine să ri­pos­tezi. Și exact când mă pre­gă­team să‑i zic și eu vreo două, co­bo­rându-mă ast­fel la nive­lul lui, in­di­vi­dul mă sal­vează cu o pro­po­zi­ție sur­prin­ză­toare: ia stai tu acolo, ji­go­dia dra­cu­lui, să chem eu poliția!

I‑am pro­mis cu to­nul cel mai ferm cu pu­tință că, dacă el cheamă po­li­ția, eu pro­mit să nu mă mișc de acolo până nu ajunge un echi­paj. Ar fi fost vic­to­ria fi­nală și de­să­vâr­șită asu­pra aces­tor pros­to­vani. Însă ceva din ceea ce am spus, ori poate to­nul si­gur cu care am fă­cut pro­mi­siu­nea, l‑a pus pe gân­duri pe pre­o­pi­nen­tul meu care a de­cis că pro­ba­bil che­ma­tul po­li­ției nu îl avan­ta­jează. Așa că a aban­do­nat ideea și a con­chis dis­puta în fa­voa­rea lui, spu­nându-mi că dacă mă mai vede pe-acolo o să cheme An­tena 3 să mă facă de c.…t în fața în­tre­gii țări. Apoi a în­chis vic­to­rios fe­reas­tra și n‑a mai apu­cat să audă cum fe­meia cea bom­bă­ni­toare îl fe­li­cita pen­tru așa o idee bună, că asta me­rită go­lani ca mine.

Am ter­mi­nat de pus de­șe­u­rile în con­tai­nere și am ple­cat. Pe drum m‑am gân­dit la cât de urâtă tre­buie să li se pară viața unor ast­fel de oa­meni, veș­nic în­crân­ce­nați îm­po­triva a tot ceea ce‑i în­con­joară, me­reu la pândă să‑i vâ­neze vi­gi­lent pe cei­lalți, pre­zum­tivi vi­no­vați de tot ceea ce merge prost în pro­pri­ile vieți. Prin fe­res­trele lor, mân­jite de scui­pa­ții pe care îi îm­proașcă spre se­me­nii lor, lu­mea se vede mons­truos, în cu­lo­rile vi­o­len­ței și urii.

N‑aș fi fă­cut nici o le­gă­tură în­tre această în­tâm­plare și mi­ze­ri­ile pe care le îm­proașcă zil­nic An­tena 3, dacă in­di­vi­dul în­suși nu mi-ar fi sugerat‑o. Îmi în­chi­pui că așa arată, schi­țat în tușe groase, ad­mi­ra­to­rul ti­pic al aces­tei te­le­vi­ziuni. Atunci când nu pri­vește lu­mea prin fe­reas­tra ca­sei sale, o ur­mă­rește prin fe­reas­tra te­le­vi­zo­ru­lui fi­xat pe pos­tul fa­vo­rit, unde îi este zu­gră­vită la fel de gă­u­noasă, la fel de plină de mi­ze­rii și ră­u­tăți, de con­spi­ra­ții și mal­ver­sa­țiuni. Acolo, dar și în alte părți, în­vață că in­si­nu­a­rea, dez­in­for­ma­rea și in­sulta sunt ar­se­na­lul bu­nu­lui ce­tă­țean aflat în luptă cu du­ș­ma­nii săi și-ai ță­rii, că ță­țis­mele și pros­tul gust sunt nor­ma­li­ta­tea și că sin­gu­rii oa­meni buni și pa­tri­oți sunt cei ase­meni lui. Și poate că veți crede că de vină este acest fel de fe­reas­tră prin care oa­me­nii ăș­tia pri­vesc lu­mea, căci ea le de­for­mează ima­gi­nea, apoi gân­du­rile și ra­țio­na­men­tele. Dar, de fapt, nu această fe­reas­tră cred că este problema.

Pro­blema este că ade­vă­rata fe­reas­tră prin care acești oa­meni pri­vesc lu­mea e chiar su­fle­tul lor. Și un su­flet mes­chin e ceva te­ri­bil de greu de re­pa­rat. Aproape imposibil.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Mariana Dargau Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Capota

    Nu prea e mult de spus…domeniul fi­lo­zo­fiei exis­ten­tei umane e in­fi­nit si cri­ti­cat con­struc­tiv ade­sea.. cri­tica “be­fore Chris­tos” a dus prin­tre al­tele si la fi­lo­zo­fia cres­tina “after Chris­tos” ..fi­rea umana a des­co­pe­rit in­fi­ni­tul si ea este ceea ce a descoperit…omul, ori­cat de sim­plu este, are pro­pria filozofie…problema e edu­ca­tia fi­lo­zo­fica spre fru­mos si pros­pe­ri­tate ca de­mo­cra­tia sa reziste.…Citez o sursa:“Deşi pare evi­dent, mari gân­di­tori de‑a lun­gul is­to­riei, au susţi­nut că atunci când ma­jo­ri­ta­tea este ig­no­ranta, de­ci­zia aces­tora nu poate fi cea mai in­te­leapta ale­gere. De fapt, Pla­ton a afir­mat că de­mo­cra­ţia ar fun­cţiona nu­mai dacă fi­e­care ale­gă­tor ar fi un filozof”

  2. Mariana Dargau

    Trist , dar cat de ade­va­rat. Din pa­cate asta fac ma­jo­ri­ta­tea te­le­vi­ziu­ni­lor: dez­in­for­meaza si ma­ni­pu­leaza. Daca pana‑n 89 eram dez­in­for­mati in­ten­tio­nat, acum sun­tem in­to­xi­cati cu stiri unele mai min­ci­noase ca al­tele, iar ro­ma­nul naiv si cre­dul le ia de bune


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.