Îmi închipui că nu există o tristețe mai mare decât aceea de a trăi încuiat în închisoarea propriei minți, prizonier al propriilor tale coșmaruri, fără speranța unei viitoare grațieri. Viața trebuie să ți se pară o nesfârșită corvoadă atunci când nimic din ceea ce te înconjoară nu-ți este pe plac și nu poți vedea nici un licăr de speranță în întâmplările cotidiene. Când lumea ți se înfățișează astfel, înnegrită de rău și de mizerie, probabil că începi să zidești fără să știi pereții propriei temnițe, din care — la un moment dat — nu mai poți evada. Și orice altă închisoare clădită de oameni pare mai suportabilă decât cea pe care o zămislești atunci când ești prins ca într‑o capcană în labirintul propriei minți.
Mi-au trecut prin cap gândurile astea azi, pe când băgam sticle de plastic într-un container din ăla pentru reciclare. În oraș (Otopeni) nu există decât în câteva locuri astfel de puncte de colectare, așa că — din când în când — iau pungile cu deșeuri de plastic, sticlă și metal și mă duc să le reciclez. Mulți îmi spun că n‑are rost să fac asta pentru că, de fapt, gunoierii duc și deșeurile astea tot la groapa de gunoi, făcând efortul meu inutil. Nu știu dacă e adevărat și, chiar dacă e așa, eu cred că e important să-mi fac partea mea din datoria de a recicla. Într‑o bună zi, dacă nu ne scot noii noștri guvernanți din Uniunea Europeană, vom fi obligați să implementăm managementul deșeurilor și toți vor trebui să facă asta. Dar să mă întorc la povestea mea.
Containerele de care vă spun se găsesc lângă o centrală termică de cartier, undeva printre niște blocuri cu două etaje, dintre acelea construite de Ceaușescu în perioada urbanizării forțate a satelor, când a ordonat să se facă blocuri cu apartamente fără toalete, lăsând buda în spatele blocului pentru a economisi banii de canalizare, chiar dacă era un semn al lipsei de civilizație. Probabil că între timp neajunsul ăsta s‑o fi rezolvat, dar blocurile astea au rămas cu un mic stigmat asupra lor și acolo locuiesc foștii țărani ai Otopeniului, câți au mai rămas după invazia bucureștenilor (printre care mă număr) în acest mic oraș. La douăzeci de pași de containerele unde eu aruncam deșeurile reciclabile se află un astfel de bloc.
Aproape de fiecare dată când fac asta, de la parterul blocului, de undeva din spatele unei ferestre cu perdele trase se aude vocea unei femei în vârstă, care bombăne că-mi arunc gunoaiele la blocul lor. Prima oară am ignorat‑o. A doua oară i‑am răspuns că nu sunt gunoaie, sunt deșeuri reciclabile și că primăria de asta a pus containerele, pentru ca cetățenii să le folosească. A treia oară am rugat‑o să iasă din bloc și să vină să discutăm față în față, ca să lămurim problema. Firește, n‑a ieșit. Din penumbra propriei camere, cu identitatea ascunsă de perdea, femeia a preferat să mă boscorodească în continuare, numindu-mă nesimțit și golan. Apoi m‑am obișnuit cu prostiile pe care le debita și am lăsat‑o să-și verse veninul fără să‑i mai răspund.
Azi a început la fel. Credeam că o voi ignora ca de obicei, dar de data asta i s‑a alăturat și o voce de bărbat de la altă fereastră. Iar tonul și cuvintele lui au depășit cu mult modestele bombăneli ale femeii. Am fost îndată caracterizat drept cretin, aurolac care caută în gunoaie, boschetar cu față de tembel și încă vreo câteva epitete pe care nu le-am reținut, toate împănate cu trimiteri la anumite părți anatomice ale distinsului domn. Acuma poate n‑o să fiți de acord, dar când auzi că ești insultat în felul ăsta, oricât de calm ai fi, îți vine să ripostezi. Și exact când mă pregăteam să‑i zic și eu vreo două, coborându-mă astfel la nivelul lui, individul mă salvează cu o propoziție surprinzătoare: ia stai tu acolo, jigodia dracului, să chem eu poliția!
I‑am promis cu tonul cel mai ferm cu putință că, dacă el cheamă poliția, eu promit să nu mă mișc de acolo până nu ajunge un echipaj. Ar fi fost victoria finală și desăvârșită asupra acestor prostovani. Însă ceva din ceea ce am spus, ori poate tonul sigur cu care am făcut promisiunea, l‑a pus pe gânduri pe preopinentul meu care a decis că probabil chematul poliției nu îl avantajează. Așa că a abandonat ideea și a conchis disputa în favoarea lui, spunându-mi că dacă mă mai vede pe-acolo o să cheme Antena 3 să mă facă de c.…t în fața întregii țări. Apoi a închis victorios fereastra și n‑a mai apucat să audă cum femeia cea bombănitoare îl felicita pentru așa o idee bună, că asta merită golani ca mine.
Am terminat de pus deșeurile în containere și am plecat. Pe drum m‑am gândit la cât de urâtă trebuie să li se pară viața unor astfel de oameni, veșnic încrâncenați împotriva a tot ceea ce‑i înconjoară, mereu la pândă să‑i vâneze vigilent pe ceilalți, prezumtivi vinovați de tot ceea ce merge prost în propriile vieți. Prin ferestrele lor, mânjite de scuipații pe care îi împroașcă spre semenii lor, lumea se vede monstruos, în culorile violenței și urii.
N‑aș fi făcut nici o legătură între această întâmplare și mizeriile pe care le împroașcă zilnic Antena 3, dacă individul însuși nu mi-ar fi sugerat‑o. Îmi închipui că așa arată, schițat în tușe groase, admiratorul tipic al acestei televiziuni. Atunci când nu privește lumea prin fereastra casei sale, o urmărește prin fereastra televizorului fixat pe postul favorit, unde îi este zugrăvită la fel de găunoasă, la fel de plină de mizerii și răutăți, de conspirații și malversațiuni. Acolo, dar și în alte părți, învață că insinuarea, dezinformarea și insulta sunt arsenalul bunului cetățean aflat în luptă cu dușmanii săi și-ai țării, că țățismele și prostul gust sunt normalitatea și că singurii oameni buni și patrioți sunt cei asemeni lui. Și poate că veți crede că de vină este acest fel de fereastră prin care oamenii ăștia privesc lumea, căci ea le deformează imaginea, apoi gândurile și raționamentele. Dar, de fapt, nu această fereastră cred că este problema.
Problema este că adevărata fereastră prin care acești oameni privesc lumea e chiar sufletul lor. Și un suflet meschin e ceva teribil de greu de reparat. Aproape imposibil.
14:12
Nu prea e mult de spus…domeniul filozofiei existentei umane e infinit si criticat constructiv adesea.. critica “before Christos” a dus printre altele si la filozofia crestina “after Christos” ..firea umana a descoperit infinitul si ea este ceea ce a descoperit…omul, oricat de simplu este, are propria filozofie…problema e educatia filozofica spre frumos si prosperitate ca democratia sa reziste.…Citez o sursa:“Deşi pare evident, mari gânditori de‑a lungul istoriei, au susţinut că atunci când majoritatea este ignoranta, decizia acestora nu poate fi cea mai inteleapta alegere. De fapt, Platon a afirmat că democraţia ar funcţiona numai dacă fiecare alegător ar fi un filozof”
13:12
Trist , dar cat de adevarat. Din pacate asta fac majoritatea televiziunilor: dezinformeaza si manipuleaza. Daca pana‑n 89 eram dezinformati intentionat, acum suntem intoxicati cu stiri unele mai mincinoase ca altele, iar romanul naiv si credul le ia de bune