Poveşti cu graţieri şi abuzuri

Toc­mai ce-am ter­mi­nat de citit un text despre toată tărășe­nia asta cu grațier­ile și dez­in­crim­inarea abuzu­lui în ser­vi­ciu al unui pro­fe­sor uni­ver­si­tar de la fac­ul­tatea de drept din Cluj, pe numele său Radu Chir­iță. Omul e spe­cial­ist în dome­niu, doc­tor în drept con­sti­tuțional și avo­cat prac­ti­cant, deci nu se poate con­tra multă lume cu el pe subiectele astea. Ba, pe dea­supra, e unul din­tre cei care au anal­izat teza de doc­torat a șefei DNA și au dat ver­dict că e ok(ish), deci are oare­cum și un fel de prezumpție de nepăr­tinire politică.

Ce ne spune el în arti­colul respec­tiv este că ne agităm cam prea tare cu grațierea, că nu se sfârșește pămân­tul din asta, ceea ce — din punct de vedere teo­retic — și eu sunt de acord. Lumea și‑a con­tin­uat mer­sul înainte, mai șon­tâcăit nițel, după două războaie mon­di­ale, deci o grațiere n‑o să ne pună la pământ. Priv­ită de la înălțimea didac­tică a unei cat­e­dre uni­ver­sitare, grațierea unor infrac­tori e o chestie de sta­tis­tică juridică și-atât.

Priv­ită de la firul ier­bii, adică de la alti­tudinea unui sim­plu cetățean, lucrurile se văd nițel diferit. Pen­tru că a elib­era vreo 8.000 de infrac­tori de drept comun, în condiți­ile în care sta­tis­tic rata de recidivă în Româ­nia este de 75%, înseamnă că în urmă­torii unu'-doi ani se vor comite cel puțin 8.000 * 75% = 6.000 de infracți­uni noi. Am zis cel puțin pen­tru că recidi­viștii s‑ar putea să nu fie prinși la prima faptă și să apuce să comită două, trei ori poate mai multe. Ca cetățean nu pot privi la fel de detașat fap­tul că se vor comite 6.000 de vio­luri, tâl­hării și fur­turi pe care le-aș fi putut pre­veni sau măcar amâna, dacă i‑aș fi ținut pe indi­vizii respec­tivi să-și ispășească pedepsele. Înțe­leg detașarea exper­tu­lui față de insti­tuția grațierii, dar nu con­simt la con­cluzi­ile sale.

În partea a doua a tex­tu­lui, dom­nul Chir­iță ne explică despre abuzul în ser­vi­ciu și despre cum el l‑ar dez­in­crim­ina com­plet, considerându‑l o tâm­pe­nie. Nu săriți în sus, omul are un rațion­a­ment foarte logic: dacă abuzul în ser­vi­ciu reprez­intă situ­ația când un funcționar pub­lic încalcă o lege sau lezează drep­turile cuiva în exercitarea atribuți­ilor sale, atunci orice funcționar pub­lic a comis sau va comite cu sig­u­ranță o ast­fel de faptă (în text dă niște exem­ple destul de per­ti­nente). Și va fi sus­cep­ti­bil de a fi băgat în pușcărie. Afir­mația asta rezonează foarte bine cu teo­ria pesedistă despre blo­ca­jul din insti­tuți­ile stat­u­lui, pro­dus de ati­tudinea funcționar­ilor de a nu-și mai asuma decizii și de nu mai semna hâr­tii de frica DNA-ului. Hai să săpăm nițel în prob­lema asta.

Ca funcționar pub­lic, de ce ai încălca legea sau ai păgubi pe cineva în timp ce-ți exer­ciți atribuți­ile? Din două mari motive: pen­tru că ești prost (prost pregătit, prost infor­mat sau pur și sim­plu prost de la natură) sau pen­tru că urmărești un scop oneros, un avan­taj per­sonal sau pen­tru un grup pe care îl reprez­inți.

Dacă anal­izăm primul motiv con­statăm că pedep­sim nești­ința și neat­enția destul de sever, aruncând funcționarul direct în închisoare pen­tru niște fapte comise în mod invol­un­tar. Tre­buie să admitem că e destul de exager­ată măsura: am putea pur și sim­plu să‑l zburăm din funcția respec­tivă și să con­sid­erăm că pagubele le acoperim noi toți, din buzu­narul bugetelor de stat și locale, pen­tru că și noi sun­tem parțial de vină că admin­is­trația e atât de prost orga­ni­zată încât per­mite incom­pe­tența și impos­tura.

Dacă anal­izăm însă al doilea motiv, con­statăm că pedepsele nu sunt îndea­juns de aspre pen­tru a des­cu­raja ast­fel de fapte. Dovada e chiar ocurența incred­i­bil de mare de ast­fel de abuzuri în care intenția e vădită, multe comise chiar și după ce DNA intrase zdravăn în dosarele de acest gen și mai toate se închideau cu con­damnări. Avem de a face în Româ­nia cu un con­text social în care cei care se zbat să ajungă la butoanele admin­is­trației pre­meditează fur­tul.

Dom­nul Chir­iță ne aduce ca argu­ment reco­mandările Comisiei de la Veneția care atrage atenția că abuzul în ser­vi­ciu definit cu larghețe și cu o oare­care impre­cizie (cum se pare că e cazul azi în Româ­nia) este o incrim­inare aproape sig­ură și că poate fi uti­lizat ca instru­ment de influ­ență politică. Din punct de vedere strict juridic, e ade­vărat. Reco­man­darea lor este să se lim­iteze foarte serios definiția abuzu­lui în ser­vi­ciu și să se ref­ere doar la fapte extrem de grave. Pro­fe­sorul de drept merge chiar mai departe: abuzul în ser­vi­ciu ar fi mai bine să fie abro­gat inte­gral, pen­tru că e abuziv el însuși. Iar statele occi­den­tale care ne tot reco­mandă să nu slăbim lupta anti­corupție nu au nici ele aseme­nea preved­eri — de ce ne tot împ­ing de la spate să le avem noi? Nu cumva se folos­esc de abuzul în ser­vi­ciu ca de un instru­ment politic? Recunosc, din nou, argu­men­tația pesedistă (care admit că e mult mai înflorită și mai romanțată).

Dar ce nu ne spune dom­nul Chir­iță, ori poate că nici nu a luat în con­sid­er­are, este con­tex­tul. Pen­tru că ace­lași lucru, plasat în con­texte diferite, poate să aibă sem­nifi­cații diame­tral opuse. Un băr­bat cu o armă în mână este ceva abso­lut firesc într‑o uni­tate mil­i­tară. Duceți ace­lași băr­bat cu aceeași armă într-un mall și nu mai e nimic firesc. Într‑o țară în care oamenii văd funcți­ile pub­lice ca pe niște porți către căpă­tu­ială și îmbogățire nu cred că e nimerit să aplici legile relax­ate ale statelor cu democrații de lungă tradiție, unde corupția este mai degrabă acci­den­tală. În statele nordice nu cred că poți să dai șpagă unui funcționar, deci nu e nevoie să incrim­inezi abuzul în ser­vi­ciu. În Româ­nia nu poți să nu dai șpagă unui funcționar, deci e bine să menții niște pedepse care să‑l motiveze să-și schimbe ati­tudinea. Chiar și cu prețul unor excese de apli­care a legii. Edu­cația occi­den­tală, obțin­ută în sec­ole de orga­ni­zare statală extrem de dis­ci­plinată și de sev­eră în pedepse, nu se poate dobândi în Româ­nia în doar câțiva ani și cu vorbe de dojană: măi, funcționarii mamii, nu mai furați, că nu e fru­mos!

Așadar, în opinia mea, teo­retizarea didac­tică e bună, însă numai la fac­ul­tate. În viața de zi cu zi legile tre­buie puse într-un con­text și ele nu tre­buie să fie cele mai mod­erne teorii juridice, ci cele mai efi­cace instru­mente pen­tru a educa soci­etatea despre impor­tanța stat­u­lui de drept. Pen­tru că nu poți vorbi de democrație reală, doar pen­tru că toți mergem la vot și putem alege orice papițoi cu gura bogată, care promite câte‑n stele și în lună. E nevoie de un stat de drept, adică de un respect gen­eral față de lege. Sau, mai sim­plu spus, respec­tul pen­tru con­cetățenii tăi. Iar asta, dragii mei, tre­buie să recunoașteți că încă ne cam lipsește.

Citește: Poveşti cu graţieri şi abuzuri — Radu Chir­iţă


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Catalin Tanase

    Dar oare, acolo la firul ier­bii, romanul de rand cu precadere cel care se afla intre aia ~45% care a votat cu PSD, cum vede lupta anti­corup­tie? Doar printr‑o obser­vare empir­ica imi dau seama ca nici nu isi doreste eradi­carea corup­tiei! Pen­tru omul de rand, corup­tia este un mijloc prin care isi rezolva prob­lemele marunte, iar atunci cand se intam­pla la nivel guver­na­men­tal are sen­za­tia ca nu exista impli­catii asupra propiei per­soane. Asa se face ca foarte multi nu inte­leg ca fur­tul de la stat inseamna furt de la fiecare in parte


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu