Tocmai ce-am terminat de citit un text despre toată tărășenia asta cu grațierile și dezincriminarea abuzului în serviciu al unui profesor universitar de la facultatea de drept din Cluj, pe numele său Radu Chiriță. Omul e specialist în domeniu, doctor în drept constituțional și avocat practicant, deci nu se poate contra multă lume cu el pe subiectele astea. Ba, pe deasupra, e unul dintre cei care au analizat teza de doctorat a șefei DNA și au dat verdict că e ok(ish), deci are oarecum și un fel de prezumpție de nepărtinire politică.
Ce ne spune el în articolul respectiv este că ne agităm cam prea tare cu grațierea, că nu se sfârșește pământul din asta, ceea ce — din punct de vedere teoretic — și eu sunt de acord. Lumea și‑a continuat mersul înainte, mai șontâcăit nițel, după două războaie mondiale, deci o grațiere n‑o să ne pună la pământ. Privită de la înălțimea didactică a unei catedre universitare, grațierea unor infractori e o chestie de statistică juridică și-atât.
Privită de la firul ierbii, adică de la altitudinea unui simplu cetățean, lucrurile se văd nițel diferit. Pentru că a elibera vreo 8.000 de infractori de drept comun, în condițiile în care statistic rata de recidivă în România este de 75%, înseamnă că în următorii unu’-doi ani se vor comite cel puțin 8.000 * 75% = 6.000 de infracțiuni noi. Am zis cel puțin pentru că recidiviștii s‑ar putea să nu fie prinși la prima faptă și să apuce să comită două, trei ori poate mai multe. Ca cetățean nu pot privi la fel de detașat faptul că se vor comite 6.000 de violuri, tâlhării și furturi pe care le-aș fi putut preveni sau măcar amâna, dacă i‑aș fi ținut pe indivizii respectivi să-și ispășească pedepsele. Înțeleg detașarea expertului față de instituția grațierii, dar nu consimt la concluziile sale.
În partea a doua a textului, domnul Chiriță ne explică despre abuzul în serviciu și despre cum el l‑ar dezincrimina complet, considerându‑l o tâmpenie. Nu săriți în sus, omul are un raționament foarte logic: dacă abuzul în serviciu reprezintă situația când un funcționar public încalcă o lege sau lezează drepturile cuiva în exercitarea atribuțiilor sale, atunci orice funcționar public a comis sau va comite cu siguranță o astfel de faptă (în text dă niște exemple destul de pertinente). Și va fi susceptibil de a fi băgat în pușcărie. Afirmația asta rezonează foarte bine cu teoria pesedistă despre blocajul din instituțiile statului, produs de atitudinea funcționarilor de a nu-și mai asuma decizii și de nu mai semna hârtii de frica DNA-ului. Hai să săpăm nițel în problema asta.
Ca funcționar public, de ce ai încălca legea sau ai păgubi pe cineva în timp ce-ți exerciți atribuțiile? Din două mari motive: pentru că ești prost (prost pregătit, prost informat sau pur și simplu prost de la natură) sau pentru că urmărești un scop oneros, un avantaj personal sau pentru un grup pe care îl reprezinți.
Dacă analizăm primul motiv constatăm că pedepsim neștiința și neatenția destul de sever, aruncând funcționarul direct în închisoare pentru niște fapte comise în mod involuntar. Trebuie să admitem că e destul de exagerată măsura: am putea pur și simplu să‑l zburăm din funcția respectivă și să considerăm că pagubele le acoperim noi toți, din buzunarul bugetelor de stat și locale, pentru că și noi suntem parțial de vină că administrația e atât de prost organizată încât permite incompetența și impostura.
Dacă analizăm însă al doilea motiv, constatăm că pedepsele nu sunt îndeajuns de aspre pentru a descuraja astfel de fapte. Dovada e chiar ocurența incredibil de mare de astfel de abuzuri în care intenția e vădită, multe comise chiar și după ce DNA intrase zdravăn în dosarele de acest gen și mai toate se închideau cu condamnări. Avem de a face în România cu un context social în care cei care se zbat să ajungă la butoanele administrației premeditează furtul.
Domnul Chiriță ne aduce ca argument recomandările Comisiei de la Veneția care atrage atenția că abuzul în serviciu definit cu larghețe și cu o oarecare imprecizie (cum se pare că e cazul azi în România) este o incriminare aproape sigură și că poate fi utilizat ca instrument de influență politică. Din punct de vedere strict juridic, e adevărat. Recomandarea lor este să se limiteze foarte serios definiția abuzului în serviciu și să se refere doar la fapte extrem de grave. Profesorul de drept merge chiar mai departe: abuzul în serviciu ar fi mai bine să fie abrogat integral, pentru că e abuziv el însuși. Iar statele occidentale care ne tot recomandă să nu slăbim lupta anticorupție nu au nici ele asemenea prevederi — de ce ne tot împing de la spate să le avem noi? Nu cumva se folosesc de abuzul în serviciu ca de un instrument politic? Recunosc, din nou, argumentația pesedistă (care admit că e mult mai înflorită și mai romanțată).
Dar ce nu ne spune domnul Chiriță, ori poate că nici nu a luat în considerare, este contextul. Pentru că același lucru, plasat în contexte diferite, poate să aibă semnificații diametral opuse. Un bărbat cu o armă în mână este ceva absolut firesc într‑o unitate militară. Duceți același bărbat cu aceeași armă într-un mall și nu mai e nimic firesc. Într‑o țară în care oamenii văd funcțiile publice ca pe niște porți către căpătuială și îmbogățire nu cred că e nimerit să aplici legile relaxate ale statelor cu democrații de lungă tradiție, unde corupția este mai degrabă accidentală. În statele nordice nu cred că poți să dai șpagă unui funcționar, deci nu e nevoie să incriminezi abuzul în serviciu. În România nu poți să nu dai șpagă unui funcționar, deci e bine să menții niște pedepse care să‑l motiveze să-și schimbe atitudinea. Chiar și cu prețul unor excese de aplicare a legii. Educația occidentală, obținută în secole de organizare statală extrem de disciplinată și de severă în pedepse, nu se poate dobândi în România în doar câțiva ani și cu vorbe de dojană: măi, funcționarii mamii, nu mai furați, că nu e frumos!
Așadar, în opinia mea, teoretizarea didactică e bună, însă numai la facultate. În viața de zi cu zi legile trebuie puse într-un context și ele nu trebuie să fie cele mai moderne teorii juridice, ci cele mai eficace instrumente pentru a educa societatea despre importanța statului de drept. Pentru că nu poți vorbi de democrație reală, doar pentru că toți mergem la vot și putem alege orice papițoi cu gura bogată, care promite câte‑n stele și în lună. E nevoie de un stat de drept, adică de un respect general față de lege. Sau, mai simplu spus, respectul pentru concetățenii tăi. Iar asta, dragii mei, trebuie să recunoașteți că încă ne cam lipsește.
Citește: Poveşti cu graţieri şi abuzuri — Radu Chiriţă
8:01
Dar oare, acolo la firul ierbii, romanul de rand cu precadere cel care se afla intre aia ~45% care a votat cu PSD, cum vede lupta anticoruptie? Doar printr‑o observare empirica imi dau seama ca nici nu isi doreste eradicarea coruptiei! Pentru omul de rand, coruptia este un mijloc prin care isi rezolva problemele marunte, iar atunci cand se intampla la nivel guvernamental are senzatia ca nu exista implicatii asupra propiei persoane. Asa se face ca foarte multi nu inteleg ca furtul de la stat inseamna furt de la fiecare in parte
9:01
Pe scurt: ai dreptate. În mai multe cuvinte: Elefanții lui Iohannis