Poveşti cu graţieri şi abuzuri

Toc­mai ce-am ter­mi­nat de citit un text despre toată tărășe­nia asta cu grațier­ile și dez­in­crim­inarea abuzu­lui în ser­vi­ciu al unui pro­fe­sor uni­ver­si­tar de la fac­ul­tatea de drept din Cluj, pe numele său Radu Chir­iță. Omul e spe­cial­ist în dome­niu, doc­tor în drept con­sti­tuțion­al și avo­cat prac­ti­cant, deci nu se poate con­tra multă lume cu el pe subiectele astea. Ba, pe dea­supra, e unul din­tre cei care au anal­izat teza de doc­tor­at a șefei DNA și au dat ver­dict că e ok(ish), deci are oare­cum și un fel de prezumpție de nepăr­tinire politică.

Ce ne spune el în arti­colul respec­tiv este că ne agităm cam prea tare cu grațierea, că nu se sfârșește pămân­tul din asta, ceea ce — din punct de vedere teo­ret­ic — și eu sunt de acord. Lumea și‑a con­tin­u­at mer­sul înainte, mai șon­tâcăit nițel, după două războaie mon­di­ale, deci o grațiere n‑o să ne pună la pământ. Priv­ită de la înălțimea didac­tică a unei cat­e­dre uni­ver­sitare, grațierea unor infrac­tori e o chestie de sta­tis­tică juridică și-atât.

Priv­ită de la fir­ul ier­bii, adică de la alti­tudinea unui sim­plu cetățean, lucrurile se văd nițel difer­it. Pen­tru că a elib­era vreo 8.000 de infrac­tori de drept comun, în condiți­ile în care sta­tis­tic rata de recidi­vă în Româ­nia este de 75%, înseam­nă că în urmă­torii unu’-doi ani se vor comite cel puțin 8.000 * 75% = 6.000 de infracți­u­ni noi. Am zis cel puțin pen­tru că recidi­viștii s‑ar putea să nu fie prinși la pri­ma fap­tă și să apuce să comită două, trei ori poate mai multe. Ca cetățean nu pot privi la fel de detașat fap­tul că se vor comite 6.000 de vio­luri, tâl­hării și fur­turi pe care le-aș fi putut pre­veni sau măcar amâ­na, dacă i‑aș fi țin­ut pe indi­vizii respec­tivi să-și ispășească pedepse­le. Înțe­leg detașarea exper­tu­lui față de insti­tuția grațierii, dar nu con­simt la con­cluzi­ile sale.

În partea a doua a tex­tu­lui, dom­nul Chir­iță ne explică despre abuzul în ser­vi­ciu și despre cum el l‑ar dez­in­crim­i­na com­plet, considerându‑l o tâm­pe­nie. Nu săriți în sus, omul are un rațion­a­ment foarte log­ic: dacă abuzul în ser­vi­ciu reprez­in­tă situ­ația când un funcționar pub­lic încal­că o lege sau lezează drep­turile cui­va în exercitarea atribuți­ilor sale, atun­ci orice funcționar pub­lic a comis sau va comite cu sig­u­ranță o ast­fel de fap­tă (în text dă niște exem­ple destul de per­ti­nente). Și va fi sus­cep­ti­bil de a fi băgat în pușcărie. Afir­mația asta rezonează foarte bine cu teo­ria pesedis­tă despre blo­ca­jul din insti­tuți­ile stat­u­lui, pro­dus de ati­tudinea funcționar­ilor de a nu-și mai asuma decizii și de nu mai sem­na hâr­tii de frica DNA-ului. Hai să săpăm nițel în prob­le­ma asta.

Ca funcționar pub­lic, de ce ai încăl­ca leg­ea sau ai păgu­bi pe cine­va în timp ce-ți exer­ciți atribuți­ile? Din două mari motive: pen­tru că ești prost (prost pregătit, prost infor­mat sau pur și sim­plu prost de la natură) sau pen­tru că urmărești un scop oneros, un avan­taj per­son­al sau pen­tru un grup pe care îl reprez­inți.

Dacă anal­izăm primul motiv con­statăm că pedep­sim nești­ința și neat­enția destul de sev­er, aruncând funcționarul direct în închisoare pen­tru niște fapte comise în mod invol­un­tar. Tre­buie să admitem că e destul de exager­ată măsura: am putea pur și sim­plu să‑l zburăm din funcția respec­tivă și să con­sid­erăm că pagubele le acoper­im noi toți, din buzu­narul bugetelor de stat și locale, pen­tru că și noi sun­tem parțial de vină că admin­is­trația e atât de prost orga­ni­za­tă încât per­mite incom­pe­tența și impos­tu­ra.

Dacă anal­izăm însă al doilea motiv, con­statăm că pedepse­le nu sunt îndea­juns de aspre pen­tru a des­cu­ra­ja ast­fel de fapte. Dova­da e chiar ocurența incred­i­bil de mare de ast­fel de abuzuri în care intenția e vădită, multe comise chiar și după ce DNA intrase zdravăn în dosarele de acest gen și mai toate se închideau cu con­damnări. Avem de a face în Româ­nia cu un con­text social în care cei care se zbat să ajungă la butoanele admin­is­trației pre­meditează fur­tul.

Dom­nul Chir­iță ne aduce ca argu­ment reco­mandările Comisiei de la Veneția care atrage atenția că abuzul în ser­vi­ciu definit cu larghețe și cu o oare­care impre­cizie (cum se pare că e cazul azi în Româ­nia) este o incrim­inare aproape sig­ură și că poate fi uti­lizat ca instru­ment de influ­ență politică. Din punct de vedere strict juridic, e ade­vărat. Reco­man­darea lor este să se lim­iteze foarte serios definiția abuzu­lui în ser­vi­ciu și să se ref­ere doar la fapte extrem de grave. Pro­fe­sorul de drept merge chiar mai departe: abuzul în ser­vi­ciu ar fi mai bine să fie abro­gat inte­gral, pen­tru că e abuziv el însuși. Iar statele occi­den­tale care ne tot reco­mandă să nu slăbim lup­ta anti­corupție nu au nici ele aseme­nea preved­eri — de ce ne tot împ­ing de la spate să le avem noi? Nu cum­va se folos­esc de abuzul în ser­vi­ciu ca de un instru­ment politic? Recunosc, din nou, argu­men­tația pesedis­tă (care admit că e mult mai înflorită și mai romanțată).

Dar ce nu ne spune dom­nul Chir­iță, ori poate că nici nu a luat în con­sid­er­are, este con­tex­tul. Pen­tru că ace­lași lucru, plasat în con­texte diferite, poate să aibă sem­nifi­cații diame­tral opuse. Un băr­bat cu o armă în mână este ceva abso­lut firesc într‑o uni­tate mil­i­tară. Duceți ace­lași băr­bat cu aceeași armă într-un mall și nu mai e nim­ic firesc. Într‑o țară în care oamenii văd funcți­ile pub­lice ca pe niște porți către căpă­tu­ială și îmbogățire nu cred că e nimer­it să apli­ci legile relax­ate ale statelor cu democrații de lungă tradiție, unde corupția este mai degrabă acci­den­tală. În statele nordice nu cred că poți să dai șpagă unui funcționar, deci nu e nevoie să incrim­inezi abuzul în ser­vi­ciu. În Româ­nia nu poți să nu dai șpagă unui funcționar, deci e bine să menții niște pedepse care să‑l motiveze să-și schimbe ati­tudinea. Chiar și cu prețul unor excese de apli­care a legii. Edu­cația occi­den­tală, obțin­ută în sec­ole de orga­ni­zare statală extrem de dis­ci­plinată și de sev­eră în pedepse, nu se poate dobân­di în Româ­nia în doar câți­va ani și cu vorbe de dojană: măi, funcționarii mamii, nu mai furați, că nu e fru­mos!

Așadar, în opinia mea, teo­retizarea didac­tică e bună, însă numai la fac­ul­tate. În viața de zi cu zi legile tre­buie puse într-un con­text și ele nu tre­buie să fie cele mai mod­erne teorii juridice, ci cele mai efi­cace instru­mente pen­tru a edu­ca soci­etatea despre impor­tanța stat­u­lui de drept. Pen­tru că nu poți vor­bi de democrație reală, doar pen­tru că toți mergem la vot și putem alege orice papițoi cu gura bogată, care promite câte‑n stele și în lună. E nevoie de un stat de drept, adică de un respect gen­er­al față de lege. Sau, mai sim­plu spus, respec­tul pen­tru con­cetățenii tăi. Iar asta, dragii mei, tre­buie să recunoașteți că încă ne cam lipsește.

Citește: Poveşti cu graţieri şi abuzuri — Radu Chir­iţă


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Catalin Tanase

    Dar oare, aco­lo la fir­ul ier­bii, roman­ul de rand cu precadere cel care se afla intre aia ~45% care a votat cu PSD, cum vede lup­ta anti­corup­tie? Doar printr‑o obser­vare empir­i­ca imi dau sea­ma ca nici nu isi doreste eradi­carea corup­tiei! Pen­tru omul de rand, corup­tia este un mijloc prin care isi rezol­va prob­lemele marunte, iar atun­ci cand se intam­pla la niv­el guver­na­men­tal are sen­za­tia ca nu exista impli­catii asupra propiei per­soane. Asa se face ca foarte mul­ti nu inte­leg ca fur­tul de la stat inseam­na furt de la fiecare in parte


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu