Să mori de-a‑n picioarelea

Marin Preda spunea într-unul din­tre cele­brele sale romane că moartea e un fenomen sim­plu în natură, doar oamenii îl fac înspăimân­tă­tor. Îmi amintesc că, atunci când am citit această frază cu care înce­pea firul poveștii, m‑am oprit, con­trariat de franchețea afir­mației. Am reflec­tat puțin la subiec­tul ăsta înainte de a relua lec­tura și mi-am lăsat gân­durile să hoinărească nițel în căutarea înțe­lesurilor mai adânci. Am crezut atunci că am deslușit sem­nifi­cați­ile frazei. Azi, cu mulți ani mai târziu, real­izez că nu cuprins­esem nici pe departe pro­fun­z­im­ile ei.

Tehnic vorbind, moartea nu e nimic altceva decât o stare de înțepenire. Rigor mor­tis. Mintea aban­donează trupul, refuză să‑l mai îndemne să reziste, să se răzvrătească împotriva tim­pu­lui. Orice dor­ință este repu­di­ată. Carne și oase și sânge se piet­ri­fică împre­ună într‑o totală nemiș­care, lăsându-se pradă descom­punerii defin­i­tive. Orice miș­care încetează, orice schim­bare devine imposi­bilă.

Obișnuim să cre­dem că toate astea se întâm­plă subit, într‑o fracți­une de secundă, iar per­spec­tiva aces­tei inevitabile clipe este ceea ce ne înfricoșează cel mai mult. Însă cel mai ade­sea nu e doar o clipă, e un pro­ces chi­nu­itor de lung, pe care îl tra­ver­săm inconș­tient, crezând că sun­tem încă vii. Căci dacă este o formă de nemiș­care, atunci nu e greu de înțe­les de ce moartea poate să se întâm­ple trep­tat.

Mai întâi renunți să-ți mai schimbi ori­zon­tul, îți îngheți visurile și le înlocuiești cu sufi­ciența cotid­i­an­u­lui. Căci visurile sunt obosi­toare, tre­buie mereu să alergi către ele și pe cele mai multe nici măcar nu ajungi vre­o­dată să le atingi. E mult mai ușor să le faci uitate, să le îngropi sub pia­tra din care cio­plești sta­tuie banal­ităților pe care le-ai dobân­dit deja. Așa poți, de pildă, să uiți cine ai fi putut fi și ce ai fi putut real­iza, mulțumindu-te că te-ai mul­ti­pli­cat în copii.

Apoi renunți să-ți mai miști mintea, înțepenești trep­tat în fix­i­tatea pro­pri­ilor idei, părându-ți-se că-ți sunt val­i­date de faptele fiecărei zile, orb la nuanțe și con­junc­turi. Când ai renunțat la visuri, puține sunt ace­lea la care să mai reflectezi. Devii tot mai sigur că ai mereu drep­tate, de ce să îți mai pui la îndoială primul gând care-ți trece prin cap? La ce bună stră­da­nia de a asculta vocile care spun altceva, când glasul celor care îți îngână gân­durile e miere pen­tru ure­chile tale?

Pe urmă îți înțepenești inima în ură și renunți s‑o mai îndemni să bată în numele dragostei, empatiei ori pasi­u­nii. Toate astea sunt pierdere de vreme, risipă inutilă de energie, pen­tru că îți cer să acționezi, să ieși din inerția renunțării, să te zbați. Iubirea îți cere să visezi, ceea ce deja ai uitat. Ura e mult mai facilă, mai eco­nom­i­coasă. Nu-ți cere nici un efort, nici o sac­ri­fi­ciu. Stai nemiș­cat, închis ca un melc în pro­pria cochilie, și urăști. N‑ai nevoie de argu­mentele gândirii. N‑ai nevoie de ori­zon­turi.

Și, într‑o zi, anchilozat de această trep­tată par­al­izie a gân­durilor și sen­ti­mentelor, trupul renunță și el să se mai miște, să mai lupte. Se spune că în clipele care preced acest moment ai rev­e­lația greșelilor pe care le-ai făcut și regre­tul de a nu le mai putea lua înapoi. Înțelegi într‑o fracți­une de secundă că muriseși de fapt de multă vreme, de atunci când ai renunțat să visezi, să gân­dești, să iubești. Numai că e prea târziu.

Eu așa îmi explic de ce Româ­nia e împărțită în două. Unii sunt morți deja, dar nu știu încă asta și rătăcesc fan­tomatic printre noi. Nu mai gân­desc nimic, nu mai cred în nimic, nu mai iubesc nimic. Nu mai visează nimic, nu-și mai doresc nimic. Au renunțat la toate pen­tru că a fost prea greu să le păstreze într‑o lume care te face să lupți pen­tru fiecare cen­timetru pătrat al exis­tenței tale. Pen­tru ei o sută de lei în plus la salariu sau la pen­sie e un fel de plată în avans pen­tru pro­priul lor paras­tas. Pomană pen­tru sufle­tul lor deja dus din lumea asta. Ce-și poate dori mai mult un mort?

Acum înțe­leg. Oamenii sunt cei care fac moartea să fie îngroz­i­toare. Să mori de-a‑n picioare­lea e un spec­ta­col cu ade­vărat înspăimân­tă­tor.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Mihai Fediuc

    Se mul­tumesc si cu promi­si­unea unor mici, sar­male, fasole, la sfar­si­tul mitin­gu­lui. Chiar daca la sfar­sit, iau teapa.… Ca cine stie, poate data viitoare.…

  2. Anonymous

    Fru­mos arti­col. Si, totusi, as crede ca viata e putin mai com­pli­cata si moartea de aseme­nea. De exem­plu, as zice ca multi din­tre oamenii care nu pot visa decat la suta de lei, de fapt, n‑au stiut sa viseze nicio­data. Viata miz­er­abila, pe care au dus‑o de mici copii, i‑a impins spre moarte de la inceput.
    In al doilea rand, insist pe o idee pe care am tot spus‑o si eu si altii pe acest blog, anume, ca PSD-ul are o sustinere orga­ni­za­tor­ica, manip­u­la­to­rie, diver­sion­ist securista. Majori­tatea celor care‑l sustin nu sunt "cei cu suta" de lei. E o crunta eroare sa cre­dem asta. Din con­tra, au sustinerea unor oameni cu foarte multi bani, ce manevreaza interese si grupuri mari, nu nea­parat grupuri de saraci si oameni "morti in picioare".


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu