Ma­rin Preda spu­nea într-unul din­tre ce­le­brele sale ro­mane că moar­tea e un fe­no­men sim­plu în na­tură, doar oa­me­nii îl fac în­spă­i­mân­tă­tor. Îmi amin­tesc că, atunci când am ci­tit această frază cu care în­ce­pea fi­rul po­veș­tii, m‑am oprit, con­tra­riat de fran­che­țea afir­ma­ției. Am re­flec­tat pu­țin la su­biec­tul ăsta îna­inte de a re­lua lec­tura și mi-am lă­sat gân­du­rile să ho­i­nă­rească nițel în că­u­ta­rea în­țe­le­su­ri­lor mai adânci. Am cre­zut atunci că am de­slu­șit sem­ni­fi­ca­ți­ile fra­zei. Azi, cu mulți ani mai târ­ziu, re­a­li­zez că nu cu­prin­se­sem nici pe de­parte pro­fun­zi­mile ei.

Teh­nic vor­bind, moar­tea nu e ni­mic alt­ceva de­cât o stare de în­țe­pe­nire. Ri­gor mor­tis. Min­tea aban­do­nează tru­pul, re­fuză să‑l mai în­demne să re­ziste, să se răz­vră­tească îm­po­triva tim­pu­lui. Orice do­rință este re­pu­di­ată. Carne și oase și sânge se pie­tri­fică îm­pre­ună într‑o to­tală ne­miș­care, lă­sându-se pradă des­com­pu­ne­rii de­fi­ni­tive. Orice miș­care în­ce­tează, orice schim­bare de­vine imposibilă.

Obiș­nuim să cre­dem că toate as­tea se în­tâm­plă su­bit, într‑o frac­țiune de se­cundă, iar per­spec­tiva aces­tei in­e­vi­ta­bile clipe este ceea ce ne în­fri­co­șează cel mai mult. Însă cel mai ade­sea nu e doar o clipă, e un pro­ces chi­nu­i­tor de lung, pe care îl tra­ver­săm in­con­ști­ent, cre­zând că sun­tem încă vii. Căci dacă este o formă de ne­miș­care, atunci nu e greu de în­țe­les de ce moar­tea poate să se în­tâm­ple treptat.

Mai în­tâi re­nunți să-ți mai schimbi ori­zon­tul, îți în­gheți vi­su­rile și le în­lo­cu­iești cu su­fi­ciența co­ti­dia­nu­lui. Căci vi­su­rile sunt obo­si­toare, tre­buie me­reu să alergi că­tre ele și pe cele mai multe nici mă­car nu ajungi vreo­dată să le atingi. E mult mai ușor să le faci ui­tate, să le în­gropi sub pia­tra din care cio­plești sta­tuie ba­na­li­tă­ți­lor pe care le-ai do­bân­dit deja. Așa poți, de pildă, să uiți cine ai fi pu­tut fi și ce ai fi pu­tut re­a­liza, mul­țu­mindu-te că te-ai mul­ti­pli­cat în copii.

Apoi re­nunți să-ți mai miști min­tea, în­țe­pe­nești trep­tat în fi­xi­ta­tea pro­pri­i­lor idei, pă­rându-ți-se că-ți sunt va­li­date de fap­tele fi­e­că­rei zile, orb la nu­anțe și con­junc­turi. Când ai re­nun­țat la vi­suri, pu­ține sunt ace­lea la care să mai re­flec­tezi. De­vii tot mai si­gur că ai me­reu drep­tate, de ce să îți mai pui la în­do­ială pri­mul gând care-ți trece prin cap? La ce bună stră­da­nia de a as­culta vo­cile care spun alt­ceva, când gla­sul ce­lor care îți în­gână gân­du­rile e mi­ere pen­tru ure­chile tale?

Pe urmă îți în­țe­pe­nești inima în ură și re­nunți s‑o mai în­demni să bată în nu­mele dra­gos­tei, em­pa­tiei ori pa­siu­nii. Toate as­tea sunt pier­dere de vreme, ri­sipă inu­tilă de ener­gie, pen­tru că îți cer să ac­țio­nezi, să ieși din iner­ția re­nun­ță­rii, să te zbați. Iu­bi­rea îți cere să vi­sezi, ceea ce deja ai ui­tat. Ura e mult mai fa­cilă, mai eco­no­mi­coasă. Nu-ți cere nici un efort, nici o sa­cri­fi­ciu. Stai ne­miș­cat, în­chis ca un melc în pro­pria co­chi­lie, și urăști. N‑ai ne­voie de ar­gu­men­tele gân­di­rii. N‑ai ne­voie de orizonturi.

Și, într‑o zi, an­chi­lo­zat de această trep­tată pa­ra­li­zie a gân­du­ri­lor și sen­ti­men­te­lor, tru­pul re­nunță și el să se mai miște, să mai lupte. Se spune că în cli­pele care pre­ced acest mo­ment ai re­ve­la­ția gre­șe­li­lor pe care le-ai fă­cut și re­gre­tul de a nu le mai pu­tea lua îna­poi. În­țe­legi într‑o frac­țiune de se­cundă că mu­ri­seși de fapt de multă vreme, de atunci când ai re­nun­țat să vi­sezi, să gân­dești, să iu­bești. Nu­mai că e prea târziu.

Eu așa îmi ex­plic de ce Ro­mâ­nia e îm­păr­țită în două. Unii sunt morți deja, dar nu știu încă asta și ră­tă­cesc fan­to­ma­tic prin­tre noi. Nu mai gân­desc ni­mic, nu mai cred în ni­mic, nu mai iu­besc ni­mic. Nu mai vi­sează ni­mic, nu-și mai do­resc ni­mic. Au re­nun­țat la toate pen­tru că a fost prea greu să le păs­treze într‑o lume care te face să lupți pen­tru fi­e­care cen­ti­me­tru pă­trat al exis­ten­ței tale. Pen­tru ei o sută de lei în plus la sa­la­riu sau la pen­sie e un fel de plată în avans pen­tru pro­priul lor pa­ras­tas. Po­mană pen­tru su­fle­tul lor deja dus din lu­mea asta. Ce-și poate dori mai mult un mort?

Acum în­țe­leg. Oa­me­nii sunt cei care fac moar­tea să fie în­gro­zi­toare. Să mori de-a‑n pi­cioa­re­lea e un spec­ta­col cu ade­vă­rat înspăimântător.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mihai Fediuc

    Se mul­tu­mesc si cu pro­mi­siu­nea unor mici, sar­male, fa­sole, la sfar­si­tul mi­tin­gu­lui. Chiar daca la sfar­sit, iau teapa.… Ca cine stie, poate data viitoare.…

  2. Anonymous

    Fru­mos ar­ti­col. Si, to­tusi, as crede ca vi­ata e pu­tin mai com­pli­cata si moar­tea de ase­me­nea. De exem­plu, as zice ca multi din­tre oa­me­nii care nu pot visa de­cat la suta de lei, de fapt, n‑au stiut sa vi­seze nici­o­data. Vi­ata mi­ze­ra­bila, pe care au dus‑o de mici co­pii, i‑a im­pins spre moarte de la inceput.
    In al doi­lea rand, in­sist pe o idee pe care am tot spus‑o si eu si al­tii pe acest blog, anume, ca PSD-ul are o sus­ti­nere or­ga­ni­za­torica, ma­ni­pu­la­to­rie, di­ver­si­o­nist se­cu­rista. Ma­jo­ri­ta­tea ce­lor care‑l sus­tin nu sunt “cei cu suta” de lei. E o crunta eroare sa cre­dem asta. Din con­tra, au sus­ti­ne­rea unor oa­meni cu foarte multi bani, ce ma­ne­vreaza in­te­rese si gru­puri mari, nu ne­a­pa­rat gru­puri de sa­raci si oa­meni “morti in picioare”.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.